Pacientul român
La vita e bella
„C-asa-i lumea, trecãtoare, unul naste s-altu’ moare... Lumeeeee, soooooro, lumeeeee!“ Vã mai aduceti aminte cîntecul? Poate cei mai în vîrstã. Pe atunci se petrecea altcumva. Chiar cu sufletul. Si între bucurie si durere era un tãrîm ce nu putea fi atins de nimeni si de nimic. Oare astãzi, cînd toatã legislatia acestui stat buric e îndreptatã împotriva omului, mai este?
Dincolo de sãrbãtori
Si a fost Crãciunul, ca în fiecare an si ca niciodatã. Si s-au rînduit sãrbãtorile ca în fiecare an de cînd ne aducem aminte de noi însine. Si de sufletul nostru; împovãrat de toate grijile zilei. Si ale noptii. Si-a rînduit trebile Mos Crãciun si a mai coborît odatã în lumea înstrãinatã de ea însãsi, în visele celor mici si în sperantele celor mari. Mai potolite, domesticite de prea lunga vreme de asteptare în van. S-au închipuit din nou bucatele si huma de pe peretii caselor s-a umezit iarãsi sub aburul pîinii. Si al cozonacilor. Cu mai multã sau mai putinã îndestulare, românul a stiut, ca de fiecare datã, sã binecuvînteze sãrbãtorile. A lãcrimat icoana în noaptea de Ajun cînd, sub ferestre, murmurînde, umbrele colindelor de altãdatã au înflorit în zãmisliri de gheatã. Si a fost cald anul ãsta si vremea miloasã cu sãrmanii fãrã sumane. Si a trebuit sã ne închipuim troiene si ape înghetate, viscol, ger si flori de gheatã la feresti. Si a trebuit sã ne temem ca de rele prevestiri cînd fãrîmam tãrîna uscatã sub tãlpi si ridicam privirile mirate spre ceruri. Cãci vîntul spulbera praful si nu primenire venea de acolo ci linistea stranie dinaintea unei mari hotãrîri. Stãpînul preste toate acestea va fi gîndind, neîndoios, la multimea de rele ce ne bîntuie si la toate stricãciunile pe care le-am adus, cu bunã stiintã, lucrãrilor lui, si va fi gîndit sã ne certe pre noi si sã ne facã sã dorim, cu tot sufletul, tot ceea ce revãrsa cîndva cu dragoste asuprã-ne. Mare destrãmare trebuie a fi înlãuntrul nostru dacã am ajuns sã ne multumim cu ceea ce sîntem. Locuitori vremelnici ai întruchipãrii trecãtoare, înstrãinati de cele adevãrate si atinse de har, plini de ceea ce sîntem, dar goi de noi însine, gîndim cã nu ne mai trebuie nimic. Nici mãcar zãpadã. Pentru cã si zãpada, cîndva, a fost... Iar între timp, ne omorîm cu osîrdie. Între noi.
Muzica, distractia...
Românul are, ca si rusul autentic, de dinainte de sovietizare, un pronuntat simt al dramaticului si o mai exacerbatã încã, aplecare cãtre dramatismul turmentat. E trãirea ce poate ajunge sã ia accente paroxistice atunci cînd zestrea sentimentalã interioarã, sensibilizatã de alcool, reactioneazã prompt si veriginos la stimulul muzical poetic. E un amestec slavo latin, cu accente balcanice care-i face sufletul simtitor si gîndul capabil a întelege adevãrurile fundamentale ale existentei. Un refren de tipul „Oooooooo... viata meaaaaa.... Ooooooof, inima meaaaaa!“ îl poate face sã dea cu cãciula de pãmînt, sã-si rãstoarne ochii, sã se dea el însusi cu fundul de podele, sã te sãrute intempestiv îmbãlsãmîndu-te în miros de posircã amestecatã cu iz de ceapã si dinti cariati, sã înjure cãtre cer, sã mai comande „un rînd“ pentru toatã lumea, sã facã promisiuni exaltate ce niciodatã nu vor fi onorate, sã urineze la rãdãcina gardului si, în cele din urmã, sã adoarmã pe marginea santului. Stelele se învîrt asuprã-i, cîinii îl amusinã ca pe un hoit virtual, trecãtorii îl ocolesc si îl privesc uneori cu compasiune si de cele mai multe ori cu silã, în timp ce creierul, eliberat de rigoarea normelor, se bucurã în spasmele cosmarului. „Oooooooo... viata meaaaaaa...“ Maneaua, domnilor, e foarte importantã în aceste împrejurãri de eliberare a spiritului încorsetat în granitele austere ale grijilor de fiecare zi, ale aspiratiilor utopice, ale neîmplinirilor de tot felul perpetuate dureros si resimtite asijderea în spatiul domestic diurn, searbãd si tern precum bonul casei de marcat de la alimentara de unde tocmai ai cumpãrat parizerul. Dacã uneori m-am simtit dator a lua atitudine împotriva prostului gust si a discernãmîntului îndoielnic în ceea ce priveste bolnãviciosul apetit pentru usurãtate - si în muzicã, dar si în ceea ce îndeobste numim divertisment - astãzi am ajuns sã constat, cu scepticism, amãrãciune, tristete si o mare dozã de resemnare, cã nu se poate face nimic. Fenomenul firesc trebuie lãsat sã se consume si natura umanã sã se „îmbogãteascã“ facil cu o experientã care rãmîne de vãzut ce roade va da peste timp. Sînt însã înclinat sã cred cã singurii care vor iesi în cîstig din aceastã cloacã sonorã vor fi chiar initiatorii ei, cei care se vor retrage cu banii celor multi dintr-un Caritas al prostirii muzicale, pentru a face loc altor experimente „artistice“ pre gustul si mintea românului. Cea de pe urmã.
... si durerea
Vesti tot mai îmbucurãtoare coplesesc zi de zi viata românului. Dupã ce am aflat cã sîntem pe ultimul loc la toate categoriile de clasificare a civilizatiei umane, dupã ce am aflat cã în tara lui aer curat, împãnatã de jeep-uri si bengoase si de taxe pe mãsurã, nu avem mãcar un kilometru de adevãratã autostradã, dupã ce am aflat cã în rele sîntem neîntrecuti, aflãm în sfîrsit, de la altii, cã românul este fiinta europeanã cu cea mai scãzutã sperantã de viatã. Cu alte cuvinte, românului i s-a fãcut lehamite sã mai si trãiascã. Nu întîmplãtor sîntem lideri si în clasamentul nefericitilor. ÃŽn ciuda numãrului mare de pîrtii care strãbat codrii strãmosesti si în ciuda miilor de grãtare pe care se pîrpãlesc mititeii. ÃŽn tara banditiei institutionalizate, cu staif si iz de respectabilitate, în tara în care se jefuiesc vãduvele si orfanii, cum spunea un politruc intens colorat, se înregistreazã cea mai mare ratã a mortalitãtii si natalitatea cea mai scãzutã. Populatia peste saizeci si cinci de ani devine excedentarã, iar cea de pînã la paisprezece ani e pe cale de disparitie. Cît priveste segmentul cuprins între saisprezece si patruzeci si cinci de ani s-a constatat pregnant cã are demult alte gînduri sub obsesia excursiilor (dus) pe adevãratele autostrãzi ale Europei. Cei care rãmîn pe plaiurile natale sînt pacientii. Ei trebuie sã suporte lichelismul si jigodismul unor adunãturi de asa-zisi politicieni, pentru ei se inventeazã legi si ordonante, taxe si impozite, amenzi si verificãri tehnice si psihologice, emisiuni de divertisment si muzicã tembelã, pentru ei creste pretul benzinei si al alimentelor, în serviciul lor se aflã militia localã, medicul de familie, Casa Nationalã de Sãnãtate, administratia publicã, bãncile (despre a cãror atitudine agresivã, animalicã, asa cum am promis vom vorbi mai pe larg si concret curînd), fiscul si... cioclul. Dupã perpetua demonstratie de dispret cu care a fost tratat poporul acesta în anii caraghioasei democratii nu ne putem astepta ca pacientul si lumea lui suferindã sã se bucure de alt tratament. Interminabile reforme haotice si fãrã sens, desfiintarea institutiilor sanitare, lupte intestine pentru sefii vremelnice (si aici, în aceste zile avem un exemplu elocvent de stricare a jocului politic în concursul pentru postul de manager al Spitalului Judetean), lipsa dotãrilor si degradarea celor existente, penuria de medicamente, ba pînã si de lenjerie de pat, au fãcut din asistenta medicalã din România un domeniu tembel ca toate cele ale noastre. Nu e de mirare atunci cã trei sferturi dintre pacienti afirmã cã dau spagã la medici si infirmiere si în fiecare lunã ziarele anuntã, cu mîndrie patrioticã, faptul cã nu sînt bani de medicamente sau cã personalul sanitar iar nu a fost plãtit. Lucru cu atît mai de mirare cu cît, personal - ca sã dau doar un exemplu - contribui lunar la bugetul sãnãtãtii cu o sumã considerabilã; fãrã sã cer pînã acum - prin mila Domnului - nici un fel de serviciu medical. La lucrul acesta m-a fãcut atent vecinul meu. E un om fericit. A plãtit aproape 40 de ani la sistemul de sãnãtate o sumã care, adunatã lunã de lunã se dovedeste a fi colosalã. Din fericire nu a fost bolnav nicicînd. L-au încercat uneori niste guturaiuri si cîte o gripã pe care le-a tratat cu aspirine. ÃŽntelege, dintr-un firesc si omenesc gest de solidaritate cã sînt oameni care nu au fost ocoliti de boli si suferinte si cã, poate, banii lui se regãsesc în parte în tratamentele si medicatia vreunuia dintre acestia. Dar, totusi, dacã Dumnezeu nu-l va mai pãsui mult si va abate asuprã-i suferinta, la bãtrînete, de ce sã plãteascã din nou? Unde îi sînt banii? De ce sã „coplãteascã“? ÃŽi vrea înapoi si se va trata unde doreste. Prin Viena sau la dracu’n praznic. Ca Bãsescu si atîtia altii. Cum vreti sã pricepem atunci ce dracu’ se întîmplã?! Si, cu atît mai putin, cum sã priceapã ceva... pacientul român?!
|
Autentificare
