Singur
Despre Eminescu, cu dragoste
Prinsi cu grijile de preste zi, de preste noapte, de preste an, de preste viatã, va sã ne aducem aminte de el la fiecare miez de ianuarie. Atunci cînd încã nu s-au stins de tot ecourile colindelor si în aer mai hãlãduie glasul pãrãsit al clopoteilor. De care el însusi îsi aminteste într-o alcãtuire poeticã memorabilã a cãrei esentã este concentratã în numai patru versuri: „Colinde, colinde, / E vremea colindelor / Si gheata se-ntinde / Asemeni oglindelor“.
De peste un veac si jumãtate alcãtuirea lui himericã ne stã înfiptã în ochiul stîng, în inimã si-n cotloanele cele mai curate ale sufletului. De peste o sutã saizeci de ani unii trudesc sã-l alcãtuiascã si tot de atîtia altii nu ostenesc sã-l destrame, cu înversunare si cu osîrdia izvorîtã din spaima de necuprinsul dezvãluit de grãirile lui.
În ciuda exegezelor de tot felul, mai mult sau mai putin savante, mai mult sau mai putin docte, mai mult sau mai putin întemeiate, mai mult sau mai putin obiective, mai mult sau mai putin cinstite, poetul vietuieste în alcãtuirile lui tainice, mult deasupra întelegerii comune supusã modelor si modelelor îndoielnice, ca o garantie a perenitãtii si profunzimii spiritului autentic; de care, din pãcate, ne îndepãrtãm cu tot mai multã pãcãtoasã osîrdie, într-o vreme în care fiinta umanã începe sã uite tot mai des de ea însãsi.
„Nu au existat si nu vor exista în poezia românã versuri mai frumoase decît acestea“ afirma, pe bunã dreptate, Titu Maiorescu. Iar George Munteanu se simtea dator sã augmenteze: „ÃŽn «eminescianism» s-au strîns parcã toate întrebãrile de primã acuitate ale speciei“. ÃŽn timp ce Vladimir Streinu conchidea: „Poezia lui Eminescu este în primul rînd un spectacol cosmic...“ Am evitat, cu bunã stiintã, afirmatiile cinismului cãlinescian care, justificat de obiectivitate, exploreazã cu oarecare insidiozitate acele teritorii umane care ar putea sã demitizeze imaginea sfîntã a poetului national. Ca si publicarea - acum vreo zece, doisprezece ani, pare-mi-se - ineditelor epistole cu Veronica Micle, pretext îndoielnic în serviciul, sau în deserviciul unei capacitãti afective ce pipãie pragul utopic al existentei interioare.
În epoca aceasta încãrcatã de curiozitate si indiscretie maladivã, poetul nu are ce cãuta. Cum nu are ce cãuta în comentariile rãuvoitoare, mîrsave si mizerabile ale unor pretinsi (si în mare parte dovediti) oameni de culturã.
De peste un veac si jumãtate de singurãtate, cu floarea albastrã la piept, în vecinãtatea pãdurii, a lacului, alãturi de vuietul tainic al mãrii, în imediata apropiere a vietii sau a mortii, rãtãcind în derivã printre privelisti stelare sau printre închipuiri rememorative vechi de secole, poetul e deasupra noastrã si a preocupãrilor noastre meschine. Si acolo are dreptul sã rãmînã. Singur.
|