Natiunea înfriguratã
La vita e bella
Geruri ca acestea, mai rar. Vremuri ca acestea, mai greu de închipuit. Si totusi, La vita e bella chiar si pe omãturi, cînd existã o micã sperantã. La care românii au dreptul sã viseze mãcar. Sau pot sã aspire. Si nu ca pînã acum, în tainã. Ci în Agora.
Mîndrã corabia, mester cîrmaciul!
• ÃŽndemnul mobilizator marinãresc a început sã fie exploatat copios de unele canale mass-media partinice. România - Toate pînzele sus! titreazã niste amatori luati de la Aprozar si recalificati în realizatori Tv. Mãi sã fie! Chiar asa? Pe viscolul ãsta? Cu pînzele ridicate, de bunã seamã tara asta, binecuvîntatã de Dumnezeu si de FMI, va esua. Si e pãcat. ÃŽn ciuda eforturilor disperate ale guvernantilor si ale presedintelui, românii nu prea vor sã fie modernizati. Ba, mai mult, demodati si conservatori, tremurã cumplit în Piata Universitãtii strigîndu-si nemultumirea. Actul celor care se aflã acolo searã de searã este unul eroic; si motivat din plin. Expresia „Sã trãiti bine!“ a ajuns demult o înjurãturã. Iar eforturile amatorilor într-ale televiziunii de sant, strãmutate pe bani grei în Capitalã sub denumiri conspirative, de a justifica actele eroice ale puterii puse în slujba natiunii sînt de-a dreptul gretoase. ÃŽntre timp, premierul anuntã cu mîndrie patrioticã faptul cã situatia e sub control, uitînd cã în urma lopãtelei sale sute de oameni au rãmas rãtãciti în nãmetii de pe sosele. Ignorînd cu totul faptul cã lumea trãieste drame, cineva istorisea seara trecutã povestea de amor al unui oarecare cu o englezoaicã la menopauzã care arãta, dacã ar fi sã-l credem pe intervievat, pur si simplu „superb“. „Chiar asa, fãrã alte interventii?“ se întreba neîncrezãtoare moderatoarea tîmpã. Iar junele important se jura cã spune adevãrul. Penibil. Sã scuipi, nu alta! Dar cel putin am aflat ce înseamnã sã gîndesti... altfel.
Tragica originalitate a românului
„Dupã douãzeci si doi de ani, de cîteva seri am auzit strigîndu-se din nou cuvîntul Libertate. Indiferenta este esenta lipsei de umanitate“. Pe cel care, acum cîteva zile doar, ne spunea lucrul acesta, l-am vãzut ultima oarã la sfîrsitul lunii octombrie 2004, la cea de a XIX-a editie a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt cînd, alãturi de George Alexandru, Cristian Sofron, Ion Haiduc, Valeriu Preda, Valeria Cocias, Petricã Popa, Ion Siminie, Sorin Cocis, Lucian Ghimisi, Habriel Rãutã, Mircea Teodorescu si Traian Radu, a evoluat magistral în spectacolul Teatrului „Nottara“ din Bucuresti cu „Capul de rãtoi“ de George Ciprian, în regia lui Rãzvan Dincã.
„Spectacolul are o notã de originalitate“ afirma atunci „boierul“ Emil Hossu referindu-se la mesajul umanist pe care îl transmitea într-o epocã ce nu prevestea decît vag marasmul ce avea sã urmeze. Peste doar cîtiva ani.
- De cînd nu ati mai fost la Piatra Neamt?
- Cred cã de vreun an sau doi, cu Shakespeare. Dar vreau sã vã spun ceva: bucuria pe care o simt de fiecare datã cînd vin aici este coplesitoare. Orasul, cu frumusetile lui si publicul de aici... Pentru cã, sã nu uitãm, traditia...
- ... obligã.
- Da. Si dateazã de atunci, de pe vremea bãtrînului si regretatului director care a fost Ion Coman. Mai mult, aici se fãcea ucenicia celor mai buni actori care s-au lansat în teatrul românesc ani de zile.
În afarã de asta am si bucuria de a avea aici un coleg de an, care acum este un foarte sîrguincios director de teatru, cãruia i se datoreazã o parte din acest festival, Cornel Nicoarã. Dati-mi voie ca pe aceastã cale sã-i aduc multumiri si pentru modul prietenesc în care ne-a primit si pentru efervescenta de care dã dovadã în a face stabil un act cultural de asemenea dimensiuni.
- Despre spectacol...
- Spectacolul cu care am venit are o notã de originalitate, în sensul cã nu este „Capul de rãtoi“ cel clasic, cu tumbe hazlii, ci prin acest regizor tînãr cãruia eu îi prevãd un mare viitor, Rãzvan Dincã - si afirmatia este dezinteresatã, pentru cã eu sunt la vîrsta la care nu mai am nevoie sã flatez; mai am putin si ies la pensie - am creat o altã privire asupra textului, adãugînd o valoare de profunzime pe care textul o are, de fapt, dar nu a fost pînã acum exploratã.
- Criteriul vîrstei în alegerea distributiei cred cã are o importantã specialã. Cvartetul dumneavoastrã este unul al maturitãtii depline.
- Este si în scriiturã, reiese clar; erau oameni la vreo patruzeci si cinci de ani. Plus cã, dacã ne uitãm putin în jur - si credeti-mã, nu o fac din nostalgie, incriminînd tineretul din ziua de astãzi - uitati cã oamenii de o anumitã vîrstã încep sã fie priviti un pic anacronic. Sau, mai bine zis, ca fiind anacronici. Si atunci, aceastã gascã ce vrea sã-si pãstreze tineretea peste, sau dincolo de vîrsta biologicã, chiar îndeamnã la acest izvor de satisfactii care înseamnã sotia socialã pe care o exerseazã în favoarea bucuriei de a trãi.
- Scrobeala gratuitã si falsã este demascatã total...
- Asta s-a si urmãrit, fãrã sã punem degetul în ochi. Ca si povestea alegerilor, care nu este decupatã altfel decît este scrisã, dar care printr-o defrisare mai modernã a textului iese în prim-plan. Strîmbãciunile din caracterul omului încearcã sã fie satirizate în spectacolul nostru si dacã un spectator recunoaste cã acesti oameni, care fac aceste giumbuslucuri sînt cei adevãrati, este foarte bine. Îi vedem în jurul nostru mereu, bîntuindu-ne si, dacã nu vom fi vigilenti nu ne putem astepta la nimic bun.
- Dincolo de satisfactia pe care publicul a încercat-o pentru cã a fost în aceastã searã aici, sînt sigur cã va trage si concluziile cele mai adevãrate.
- Sã dea Domnul sã fie asa!
Iatã cã nelinistea lui Emil Hossu a devenit realitate. Nu am fost vigilenti, se vede bine. Între timp ne-a pãrãsit. Oamenii de valoare, sub vitregia vremurilor, se sting unul cîte unul. Lichelele, în schimb, prosperã sub obsesia puterii. Vedetele de cãcat îsi exhibã pupincurismul în vãzul natiunii, mîndre de imaginea lor jalnicã, iar comentatorii idioti, cretini, agramati si colorati cãcãniu-portocaliu, ascunsi - cred ei! - îndãrãtul unor ai-diuri la fel de prost inspirate ca si postãrile neghioabe, aidoma sobolanilor si bolilor insidioase, gãsesc prilejul de a rîgîi si ei cîte ceva ori de cîte ori li se oferã prilejul. Cu toate cã firesc ar fi sã se abtinã. Spre binele lor si al natiunii jignite, umilite si, mai ales, înfrigurate.
|
Autentificare
