Crucea
La vita e bella S-a oprit un fulg firav pe geana lui cuminte, aplecatã asupra privirii ce, uitînd alcãtuirea acestui tãrîm, deja hãlãduie prin nesfîrsita împãrãtie a Domnului. S-au înversunat fuioare de vînt rece si pãtrunzãtor prin plaiul alb al bãrbii, rãzletindu-i în suvite tot mai firave suflarea pãmînteanã. Si a urcat apoi, primenit si împãcat cu toate cele, întru Întîmpinarea Domnului, chiar în zi sfîntã de sãrbãtoare. Pentru cã de la Dumnezeu se trag toate ale lumii acesteia si la Dumnezeu se întorc în cele din urmã, împovãrate de rãnile adînci ale trãirii printre cele vremelnice.
ÃŽntru Domnul...
Povãtuind întru bunã purtare oamenii, cãlãuzindu-i printre meandrele unei lumi ispitite de cele rele, gãsind si regãsind într-una cãrãrile ce duc sufletul spre Domnul, veghind la cele ale tainei si ale mãrturisirii cu bunã credintã, aureolînd exercitiul rugãciunii cu rigurosul si nu de putine ori spectaculosul ceremonial al reconfigurãrii canoanelor ortodoxe, îsi fãcu dovada îndeplinirii menirii printre cei de aici, pe care, cu devotiune si blîndã întelegere i-a îndreptat cu fata spre ei însisi si cu sufletul spre ceruri. Cãci de acolo vine si belsugul, si de acolo vin roadele îndestulãtoare, si bucuriile, dar si cele ce va sã ne aducã aminte de hotarele noastre preste care nu putem cu nici un chip trece fãrã voia Celui de sus. Si, de bunã seamã, Dumnezeu îsi va fi plecat privirile cu dragoste si bunãtate asupra robului sãu, slujitor al Tatãlui si pãstor al poporului nãrãvit la rele si care, în momente de adîncã reflectie se va fi spovedit întru iertarea pãcatelor si temeinicã izbãvire. „Trudit-ai destul Teofile, ostenitu-te-ai îndeajuns întru primenirea sufletelor si limpezirea privirilor! Tot mai greu de îndreptat este omul, nãrãvit la trainicã si îndîrjitã jefuialã, si tot mai anevoie este sila ta de a-l trage pe astã dreaptã cãrare unde patimile se risipesc ca aburul pîinii în huma peretilor cuhniei si unde ecourile clopoteilor mai tulburã încã tihna împrejurimilor cotropite de nãmeti. Vino întru ÃŽntîmpinarea mea si lasã în urmã lucrãrile tale de care va sã se bucure încã trãitorii.“
... întru împlinire...
Si odãjdiile albe ale zãpezii se abãturã spre dînsul, si trupul cuprins îi fu de albul omãtului, învîrtejiti de suflarea crivãtului se rãzletirã ca fluturii speriati fulgii de nea, iar bronzul clopotelor se albi de frig si zloatã nemiluitã pogorîtã asuprã-i. Si-a întemeiat lãcasul pe ruinurile unei istorii controversate, în care spatiul dumnezeiesc va fi fost lãsat pradã prigonirii si tulburãrilor unei istorii încîlcite, de la voievodala sfîntã întrupare a Lãpusneanului pînã la zãngãnitul fiarelor cãznasilor, de la suflarea grea a ofticosilor la tîrîsul furisat al viperelor pe obrazul fierbinte al lespezilor cãzute din zidurile obosite spre temelii, pentru ca, în cele din urmã, sã revinã la rosturile ei firesti, de tihnitã asezare monahalã, în vîrful unui pisc de munte pînã la care calea sfîntã avea sã se avînte asemeni unei aspiratii niciodatã împlinite. Si a ridicat aici sfînt lãcas de închinãciune, albind cuprinsurile cu pacea divinã rãspînditã în locurile di-mprejur, peste linistea pãsunilor montane unde se risipesc cãtre searã ecourile tãlãngilor. Si cînd, sub lumina lunii rosii izvorîte din raristi si sfîsiatã de crengile brazilor, multime de suflete rãtãcite îsi cautã mîngîiere si alinare sub proteguitoarea umbrã a cuvîntului întelept slobozit de sub turlele gratioase.
... si întru iertare
Cãci cea mai de seamã împlinire a monahului schivnisit în pustia Pîngãratilor va fi fost, negresit, mãreata ctitorire întru Dumnezeu si Duhul sfînt, asezatã temeinic pe costisa asupra cãreia se prãvale umbra pãdurii si de unde se osteneste a priveghea sufletele celor din sãlasurile satului pitulat printre cutele muntelui. Si dacã cineva mai cunoaste pricini de a pune la îndoialã chipul pãstorului, sã nu uitãm cã el însusi a fost, înainte de toate un simplu om; supus tuturor încercãrilor care bîntuie fiinta umanã si mînat de toate nevoile ce rãvãsesc sufletele credinciosilor. Dar care, dincolo de toate acestea, a avut puterea sã le depãseascã, sã le înfrîneze, sã le înteleagã si sã le domine. Si, mai mult, si-a îngãduit ca în numele Domnului sã povãtuiascã; pentru a se ridica asuprã-le si pentru a-si purta cu devotiune propria cruce. De va fi reusit, numai Dumnezeu stie, si de va fi gresit cîndva, tot El îl va ierta pre dînsul; cum tot El va fi acela care o sã-l mustre dacã vreodatã rãbojul faptelor fost-a tulburat de oarece rãtãciri si slãbiciuni omenesti. Dar povãtuirea întru smerenie si întru gãsirea cãii drepte si a adevãrului, de bunã seamã rodeste în multi dintre cei care i-au cãlcat pragul chiliei. Si numai asta dacã ar cîntãri în balantã, ar fi de ajuns.
Si ei sînt oameni
ÃŽn ãst timp, undeva într-un sãlas oblojit de ninsoare, o ceatã de gîngavi, gusati si pîntecosi se întrece în exaltate rostiri despre bunãtatea si utilitatea lor însile, sugerînd noi încercãri unui popor umilit cum nicicînd nu a gîndit a fi. Toate pãcatele lumii, începînd cu trufia si sfîrsind cu asuprirea le orneazã discursul nefast si tern precum existenta lor înduiosãtoare în care valorile autentice s-au estompat îngrijorãtor, înlocuite fiind cu desertãciuni. Toti au cãlcat, mai mult sau mai putin, drumul mãnãstirii si toti s-au rugat cu patimã, în gînd sau cu vocea murmuratã, pentru binele lor. Ce-i cer acestia lui Dumnezeu? Sãnãtate, care, vorba românului întelept si sugubãt, „e mai bunã decît toate“, bani multi îndesati în chimire, îndestulare pentru toti ai lor, putere si, neapãrat, cît mai multe voturi. Cãci de acolo, de la voturile acelea multe ale asupritilor resemnati vine însãsi puterea lor vremelnicã si vrednicã de milã. Atîta visceralitate etalatã impudic si ostentativ în cadrul strîmt al lumii pãmîntene, atîta suficientã orgolioasã si agresivã demult nu a mai bîntuit meleagurile aceste, stãpînite acum cu îndîrjire si obstinatie dementã de cãtre oameni mustind de „valoare“.
Dumnezeu sã-l ierte!
Cred cã baba Frãsina e foarte multumitã de efectul „Piur en’ neiciurel“ al unui produs cosmetic îndelung mediatizat pe toate posturile de televiziune care, firesc, trebuie si ele sã supravietuieascã. De altfel, supravietuirea a ajuns, în România, scopul fundamental al vietii fiecãruia dintre noi. ÃŽn virtutea cãruia, pomenita babã a uitat si de rosturile firesti ale bunului crestin si de spaima celor zece porunci. Dã mîncare la gãini în mijlocul bãtãturii înzãpezite, se otãrãste asupra cîinelui costeliv care îsi tîrîie lantul înghetat împrejurul custii, suduie lighioanele îndãrãtnice si se închinã cu smerenie cînd dinspre pãdure coboarã zvon prelung si înfundat de clopote. „O murit, maicã, pãrintele! Dumnezeu sã-l ierte!“ Undeva, îndãrãtul sãlasului gîrbovit sub nãmeti, printre pomii rãstigniti în grãdinã, cu crengile dezgolite si negre zgîrîind baierele cerului, suflarea rece a crivãtului rãreste pentru o clipã zãpada rãzletitã în troiene, într-un sant prelung închipuind o cruce.
|
Autentificare
