Critica ratiunii puriste
La vita e bella
Care începe cu o simplã controversã - ce amenintã sã devinã complexã si sofisticatã - asupra unui banal termen lingvistic, si cu mai multe politeturi care, dincolo de aparenta îndatoritoare ascund, mai mult sau mai putin abil, nuante insidioase. Prezumtia de intelectual care planeazã asupra invitatului, nimeni altul decît primul ministru al României, dã nastere unui incipit de complex ce poate dãuna initiatorului confruntãrii. Din fericire, voluptatea supradimensionãrii arogantei este întrucîtva reprimatã si personajul devine banal ca un pet de bere ieftinã în clipa în care, sub impulsul unei vanitãti vag disimulate, tine sã dovedeascã, asemeni unui elev orgolios din ciclul liceal, cã fortuit înseamnã întîmplãtor. Ceea ce, de altfel, este perfect adevãrat. Dar, totodatã, penibil; în aceeasi mãsurã în care ar fi insistat sã explice cã se spune „a traversa“ si nu „a tranversa“. Mãrturisesc faptul cã am fost foarte mirat de frenezia apreciativã de care au dat dovadã tãiatii si tãiatele din cancelarii în urma îndoielnicului exercitiu de elocintã frînatã a personajului din fruntea guvernului. ÃŽntr-un fel, este firesc ca atunci cînd predai toatã ziua „Pãcalã în satul lui“ sã fii impresionat de pedanteria cu care se analizeazã nuantele termenului „salutar“. De bunã seamã, dupã armata de prosti si de ciobani nãrãviti la putere în ultimele decenii, aparitia cuiva care stie cã pe lumea asta nefericitã a existat cîndva un Al. Graur, (despre care unii elevi cred cã e un soi de pasãre), este un lucru de mare mirare. Dar de aici pînã la postura de intelectual este mai mult decît un pas. Dacã, vorba cuiva, postura invocatã ar fi acoperitã si de ceea ce se cheamã operã, poate cã personajul s-ar bucura de mai multã credibilitate. Ceea ce este lãudabil îl constituie totusi faptul cã - în ciuda unui manierism exersat cu consecventã în zilele noastre - nu s-a fãcut abuz de virtutile limbii lui Blair, fapt ce justificã întrucîtva parafraza nevinovatã din titlu. Suspectat de genialitate fãrã nici un temei (era sã zic legal), functionarul zelos, probãluind în slujbã la stat, este departe de a justifica încrederea acordatã. Pus, în sinea lui, pe fapte mari, invocã independenta si cerseste timp pentru a demonstra cum functioneazã activitatea de belire cu mijloace tineresti. Prin intromisiunea recelatã a consoartei în afacerile prospere ale celor ce drãmãluiesc petrolul României, premierul demonstreazã cã tînãra generatie de diriguitori a preluat cu succes si competentã - ba chiar si cu o revigoratã vitalitate - procedeele clasicizate de generatia ciobanilor parveniti si nãrãviti la cheagul de pe putini (pluralul de la putin). Neîndoielnic rãmîne faptul cã în urma pre(a)lungii discutii nu a rãmas aproape nimic. Discursul premierului este septic, rece si ermetic pe alocuri. Or, se stie, ermetismul are o singurã calitate: nu pute. Ceea ce s-a vrut a fi o tãioasã polemicã s-a risipit în amabilitãti de circumstantã si insinuãri fin malitioase menite sã consacre începuturile unei noi ere a limbajului de lemn adaptat la conditiile si realitãtile contemporane. ÃŽn virtutea cãrora e mai bine, mai sãnãtos si mai higienic sã nu te bagi defel în treburile altora; si, mai cu seamã, în afacerile lor.
Vidul dintre subiect si predicat
ÃŽntr-o comunicare tinutã în 1962 - deci cu vreo sase ani înainte ca viitorul prozelit sã fi vãzut lumina zilei - în cadrul filialei Bucuresti a Societãtii de stiinte istorice si filologice din RPR, academicianul Al. Graur, referindu-se la eforturile de pregãtire a primei editii a Gramaticii Academiei, sesiza lupta dintre subiect si predicat: „colectivul a ajuns la concluzia cã cele douã pãrti principale ale propozitiei sînt amîndouã la fel de importante, cãci dacã nu ai subiect, nu ai despre cine vorbi, iar dacã nu ai predicat si nu spui nimic despre subiect, iarãsi nu vorbesti si, de fapt, nu ai subiect, cãci un cuvînt nu devine subiect decît atunci cînd e în corelatie cu un predicat.“ De justetea acestei afirmatii, de care, totusi, idolul sãu într-ale lingvisticii se îndoia, ne-a convins îndestulãtor premierul care, cînd i se oferea subiectul nu avea la el predicatul, iar cînd acesta din urmã era pus pe tapet, nu nimerea subiectul. Evident, nu mã refer la efectul aplicat al pãrtilor de propozitie ci la faptul cã în efortul sãu de a nu cãlca pe bec, capul guvernului nu a lãmurit absolut nimic. Adãstarea pret de cîteva zeci de minute în fata camerelor a avut rolul unei diversiuni cunoscute, de altfel, de cãtre popor pe propria-i piele, în urma cãreia prostul a rãmas prost, desteptul destept si hotul la fel. Si, în ciuda faptului cã la final am constatat cu stupoare cã invitatul poate sã si rîdã, rãmînem la pãrerea cã nu a fost un intelectual în fata noastrã ci o canalie tînãrã, prosperã si cu viitorul, probabil luminos si îndestulãtor, în fatã. ÃŽn spate, ca de obicei, cadavre.
Sã purcedem, tovarãsi!
Cum vã spuneam, mare eveniment pe televizorul meu: primul ministru al României vine la dialog. Cu poporul. Cu costum si jujãu, cum este fresc în lumea lor civilizatã, tuns cu masina numãrul unu, cu ochelari cu dioptrii semnificative (de la studiu, evident), bine hrãnit, cu „peptul“ bombat si pus pe argumentat si augmentat (sper cã pedantii sesizeazã diferenta dintre termeni) imaginea de destept. Intervine încã din debut cu un spirit subtil menit sã-i consolideze statura de intelectual, initiind o controversã lingvisticã asupra cuvîntului salutar. Din pãcate nedoveditã cu nimic. Cine dracuã' l-o fi bãgat pe premiantul clasei în rîndul intelectualilor, mi-e mai greu sã înteleg. Din pãcate, moderatorul e mult prea pãmîntean si plin de limite. Premierul, la rîndu-i, e un cabotin al intelectualitãtii si lucrul acesta a fost dovedit din plin. Pe deasupra încearcã si virtutile unor ironii pe care unii le-ar considera fine: „E cald la dumneavoastrã“ sau „Vã invit sã vã informati mai bine!“ Ca si cum informatiile despre mãgãriile puterii ar trebui sã ne ocupe cea mai marte parte din timp. Cine dracuã' se cred desteptii ãstia? Mai mult, în dese rînduri mãrturiseste cã îi este greu sã înteleagã „logica vreunei presupuneri“. Bãiat fin, ce mai! cu limbaj adînc, mustind de profunzime, care face mare caz de credinta lui în muncã si de modul superior în care ea poate înnobila fiinta umanã. Gargarã sterilã si inutilã. Guvernul purcede (cuvîntul ãsta e de-a dreptul colosal), purcede, prin urmare, la... reformã, administratie centralã, bla, bla, bla... Cuvinte învãtate la ora de educatie civicã si extrase din Codul eticii si echitãtii socialiste, la colegiul iesean. E mult prea preocupat de ceea ce face pentru a primi comentarii sau critici. Mai mult, nu stie ce înseamnã „relatie personalã“. Poate îl lãmureste nevasta. Elogiazã, asemeni presedintelui, virtutile consumului. Ni se vor da bani sã consumãm. I-auzi! „Ceea ce-mi doresc eu este sã aduc un minim de optimism celor care au plãtit criza“. Se referea, neîndoios, la bugetari. Grãbeste-te domnule! ÃŽn curînd vom fi mult prea tristi. Se gîndeste cã partidul de guvernãmînt îi poate oferi sansa de a parveni elocvent, dar deocamdatã e preocupat doar de posibilitatea pe care o are de a performa. Alt cuvînt sublim: a performa! Ne oferã si mici indiscretii. Aflãm astfel cã vorbeste cu Ponta la telefon ca doi îndrãgostiti. Mai mult, crede în onestitatea si probitatea clasei politice românesti. Eroare fatalã! Domnul prim ministru a uitat cã invocata clasã politicã este rezultatul nefast al mizeriei culturale si al rãtãcirilor comuniste, al efectelor crunte zãmislite de ascensiunea fulminantã a tãranului la rangul de orãsean si al acestuia la cel de om de afaceri si, mai ales, de politician. O generatie tîmpã, nãrãvitã doar la furt, ridicatã pe culmile gloriei democratice. La care dumnealui, dupã cîte se stie, a contribuit din plin risipindu-si patosul si elanul juvenil în elogii înflãcãrate. Sotia lui, „un medic foarte bun“ (nu ne îndoim), membru în consiliul de administratie al Petrom, se ocupã de nevoile sociale ale omului simplu. Care nu-si poate plãti medicamentele, care nu are ce mînca, cãruia îi mor copiii de foame, dar care plãteste benzina si motorina la Dacia proprietate personalã... stiti dumneavoastrã cu cît. ÃŽnduiosãtor, într-adevãr! „Conflictul de interese este inexistent“, conchide si, prin urmare, poate merge cu sufletul împãcat la sinagogã. Invocã permanent si de-a dreptul supãrãtor programul de guvernare, pe care copiii nostri ar trebui sã-l spunã seara în loc de „ÃŽnger, îngerasul meu“. ÃŽn afarã de faptul cã nu înteleg defel ce legãturã are individul acesta cu „Sfîntul program de guvernare“ care ne-a fãcut deja viata praf si ne-a lehãmãtuit (poate-l cãutati în dictionare) de toate cele.
Ce am observat este faptul cã dupã cincizeci de minute (durata standard a unei ore de curs în învãtãmînt) i s-au înrosit urechile. Pavilioanele, mai bine zis. Unealta principalã a muncii de pînã acum.
Dupã o orã, premiantul clasei este de-a dreptul iritat. Cred cã este momentul sã-i dãm voie la budã. Un obicei traditional al elevului român. Cum simt cã mã umplu de scîrbã, hotãrãsc sã mã culc. Premierul vorbeste în continuare. Aflu a doua zi cã la urmã a rîs. Ba, cineva se jura cã aducea, vag, e drept, a om...
|
Autentificare
