Cum se duce pe Apa Sîmbetei... un partid
De sezon Nu, cã, Doamne pãzeste, m-as apuca - om în toatã firea - de cine stie ce aluzii mai strãvezii sau mai consistente la adresa cuiva, dar... canicula asta afurisitã... mi-a adus aminte de o întîmplare de iarnã, dar care se potriveste, nu anotimpului, ci... vietii... În urmã cu ceva vreme, cînd clasa noastrã politicã nu avea experienta de acum, dar vroia sã o capete si se pregãtea de fapte mari întru binele celor multi, numai ce un cunoscut mã sunã la telefon (nu era încã vremea celularelor) si mã invitã la el acasã. Doctorul din mine a tresãrit, m-am interesat dacã era suferind careva din familie si, primind asigurãrile cã totul era în ordine, m-a linistit cã poftirea era pentru cu totul altceva. Sigur treabã serioasã. Era duminicã dimineata, am contramandat drumul la bisericã pentru care mã pregãteam si, curios nevoie mare, dar si bucuros cã mai fac cîtiva pasi în naturã - era plinã iarnã, splendidã, cu zãpadã multã, albã si pufoasã - am luat-o prin pãrculetul din centrul urbei si, în scurt, am ajuns la casa cunoscutã. Am fost primit prieteneste, mai erau douã-trei persoane necunoscute, printre care doi frati (nepãtati!), am fãcut cunostintã, am comentat vremea (nu vremurile !), am strivit în dinti cîteva alune si am sorbit coniacul fin din paharele de cristal ale casei. Asa am intrat în miezul problemelor. Domnuã'... stiti, a grãit unul dintre frati, suntem în curs de revigorare si reorganizare a Partidului..., s-au deschis portile Europei, avem mari sanse sã intrãm în marea familie a formatiunilor cu care - ideologic - ne înrudim si, avem nevoie de personalitãti care sã... si sã..., si ne-am gândit ca pentru judetul nostru, sã alcãtuim un birou puternic, în care Dvs. sã fiti presedinte, domnul... secretar, iar membri..., sigur cã îi cunoasteti, oameni de vazã ai orasului. Foarte bine, dar nu m-ati întrebat dacã nu sunt deja angajat în alt partid, dacã nu am functii, sarcini..., dacã vreau... dacã mã înscriu în ideo... N-am apucat sã-mi exprim nedumeririle, interlocutorul nu m-a lãsat sã continui, ba mi-a retezat fraza, nu cu vreo vorbã oarecare, ci cu un gest mai grãitor decît o mie de cuvinte, care însemna... ei, aiureli, povesti de adormit copiii, trecem noi peste asta, oameni suntem...
Modul negustoresc, de tîrguialã si piatã ieftinã, de a privi si, mai ales, de a trata lucrurile cu un necunoscut, m-a înfuriat, m-a crispat, încît pînã si nevinovatul lichid cu nume de Metaxa, care nu avea nevoie de vreo recomandare ca sã bucure cerul gurii, mi s-a pãrut otravã. Si m-am exprimat: ÃŽn mod normal, propunerea ar trebui sã mã bucure ori sã-mi gîdile orgoliul pe la subsuoarã. Numai cã... dacã as spune „da“, singura situatie notabilã pe care as reusi-o ar fi ca, la prima adunare generalã, cu prostimea în salã si eu pe scenã, cu întreg biroul, un oarecine, dacã nu mai multi, sã se întrebe: „ce cautã mosneagul ãla acolo...?!?“ Ei, sã fim seriosi, nu aveti Dvs. alura de mosneag... Bun, sã spunem, dar se poate întreba... ce cautã individul ãla acolo? Dacã as fi fost din tatã în fiu membru al partidului, ori mãcar dupã revolutie i-as fi îmbrãcat culorile si stindardele, dovedindu-mã atasat statutului si asa mai departe, ar fi fost altceva. Dar asa ?! Discutiile au continuat încã o vreme, am primit o pãsuire de gîndire pînã miercurea urmãtoare cînd aveam sã-mi declar (altfel cum ar fi fost posibil ?!), adeziunea de conducãtor al judetenei Partidului. Si asa am pus capãt unei întîlniri sortite sã fie memorabilã. Abia pe drumul de întoarcere - parcã si zãpada îsi pierduse prospetimea - mintea românului de pe urmã m-a fãcut sã mã gîndesc cã, dacã tot era vorba de negustorie, ar fi trebuit sã-mi frec degetul mare de arãtãtor si sã pun întrebarea pe care gestul o genereazã: cît?, how many?! Miercuri, am declinat - cu tot regretul - oferta, partidul - cu vechi traditii în tara noastrã, pentru care unii si-au pierdut viata prin puscãrii - a intrat în lumea europeanã, dar a dispãrut din viata politicã a tãrii ca si cum n-ar fi existat vreodatã. ÃŽntreb si eu potopit de caniculã: oare numai istoria, cu obiceiul ei prost de a se repeta, sã fie singura vinovatã?
|
Autentificare
