Patapievici, un deceniu înainte de demisie
• un interviu realizat cu proaspãtul demisionar de la sefia Institutului Cultural Român, imediat dupã lansarea cãrtii „Omul recent“ •
„Oamenii de azi sînt cel mai bine hrãniti, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasãrii în spatiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. ÃŽn acelasi timp, sînt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenti de confort si de consum, cei mai aserviti bunului plac al liberului arbitru, cei mai putin autonomi în judecãtile lor, cei mai gregari (fatã de Stat), pe care i-a cunoscut vreodatã umanitatea.“ (Horia-Roman Patapievici)
Pe demisionarul, recent, director al Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, cãruia i se imputã de cãtre foarte multã lume de bun simt tocmai absenta acestei calitãti, cel care, dupã pãrerea multora, a batjocorit mare parte a teritoriului culturii clasice românesti în numele unei asa-zise încurajãri a obsesiilor (deseori maladive) contemporane, pripãsite sub pulpana „noii culturi“ ce, nu de putine ori, s-a dovedit pusã în slujba unor absconse cauze politico-financiare, l-am întîlnit în urmã cu un deceniu. Era pe vremea cînd coordonatele istorice, economice si sociale ale României erau cu totul altele si obsesia „poneiului roz“, aflatã pe atunci în gestatie, probabil, încã nu maculase spatiul cultural intern si international. De bunã credintã fiind, alcãtuiam pe atunci, cu sinceritate, un portret suficient de mãgulitor al interlocutorului, care tocmai îsi lansase „Omul recent“, cu atît mai mult cu cît nu bãnuiam cã peste cîtiva ani va deveni un personaj destul de controversat care, dupã o evolutie politico-culturalã viguroasã avea sã încheie un capitol al vietii cu o umilitoare demisie.
„De la prima vedere - scriam atunci - Horia-Roman Patapievici stîrneste interes si curiozitate, determinate atît de statutul mediatizatei sale personalitãti postrevolutionare cît si de elaboratele lucrãri pe care s-a învrednicit a le scrie în ultimii ani. Fãrã a avea nimic insolit, ceva nelinistitor transpare, totusi, din înfãtisarea care, scrutatã mai atent, capãtã treptat dimensiunile banale ale unei prezente domestice. Asimetria figurii de copil rusinos e echilibratã de sclipirea inteligentã a privirii si de lumina zîmbetului reticent. Departe de a fi inabordabil, se aratã a fi un interlocutor plin de solicitudine, cu o replicã fermã, coerentã, riguroasã si, în acelasi timp, în ciuda terminologiei ce unora ar putea pãrea pretioasã, extrem de limpede si împãnatã cu virtutile logicii formale. Horia-Roman Patapievici e un exemplar rasat al unei aristocratii culturale în formare.“ Afirmatia aceasta exaltatã se întemeia pe inocenta caracteristicã oricãrui intelectual autentic, iar faptul cã publicãm astãzi acest dialog este pentru cã sîntem curiosi sã vedem cum se percepe un dialog de acum zece ani, cînd nimic nu era ca acum. Nici mãcar, sau mai ales, omul.
Un dialog eclectic, si oarecum eretic, despre trufia juvenilã, spiritul duhovnicesc, curajul de a spune „nu“, vîrstele discursului public si spinoasa problemã a libertãtii.
„Copilãria nu era demnã de mine“
Reporter: Stimate domnule Horia-Roman Patapievici, mãrturisesc cã nu stiu prea multe lucruri despre aventura dumneavoastrã cu viata. Ce-ar fi sã începem de la teritoriul copilãriei? În ce mãsurã se mai regãseste în dimensiunile dumneavoastrã actuale?
H.R.P.: Eu am fost un adolescent foarte trufas. De îndatã ce am descoperit, pe la 14 - 15 ani, cultura, am folosit-o ca pe un blazon. Eram groaznic de trufas; atît de antipatic de nu vã pot spune. Sã vã dau un exemplu de trufie absolutã: îmi plãcea foarte mult muzica acea, hard-rock. Nu stiu dacã vã mai amintiti de grupuri precum Dep Purple, Led Zeppelin, Genesis - varianta cu Peter Gabriel - Emerson Lake & Palmer si altii. Ei, si dezvoltasem, împrunã cu prieteni cu care ascultam tipul ãsta de muzicã, o eruditie discriminatorie si exclusivã. Bunãoarã, ajunsesem pînã într-acolo încît stiam pe dinafarã locul ocupat pe fetele discului vinil, de oricare melodie. Astea le stiu; am sã mor cu ele. Si la Judecata de apoi, dacã mã întreabã Dumnezeu...! Mi s-au sãpat pe creier. Am o cunoastere vizualã si topicã a melodilor, în functie de plãcile pe care le ascultam. Stiu componente de formatii, versuri... Astea le-am absorbit, ca sugativa cerneala, la 14 - 15 ani. Cînd a apãrut „Locomotive Breath“ a lui Jan Anderson, cu cîtã religiozitate am ascultat acea muzicã, care nu merita în totalitate sã fie ascultatã astfel! Ce vreau sã vã spun este cã atunci cînd am început sã mã initiez în culturã, am fãcut-o foarte tehnic si cu o seriozitate destul de nãtîngã. V-am dat exemplul cu muzica asta ca sã vã sugerez cît de deplasat este sã investesti o asemenea seriozitate într-o intreprindere oarecum derizorie. Ei bine, citeam cãrtile care stiam cã apartin unor oameni mari ai culturii, cu acelasi sentiment cã trebuie sã stiu în amãnunt lucrurile. Cã e un proces de initiere. Si atunci îmi dispretuiam toti colegi care, bunãoarã, nu stiau în ce an a scris Kafka „Verdictul“; nu discutam cu oameni care nu-l pretuiau pe Cesare Pavese si care nu stiau care sînt ultimele cuvinte din „Meseria de a trãi“. Chestii de felul ãsta. Construisem un soi de aristocratie trufas-ciocoiesc-culturalã, cu unii dintre colegii mei care-mi împãrtãseau trufia si ciocoismul si, în plan personal, asta a însemnat o rupturã fatã de copilãria mea.
Rep: Sã înteleg cã v-ati uitat copilãria. Dar nu oricum ci în urma unui gest voluntar. Cu atît mai ingrat.
H.R.P.: Eu mi-am uitat copilãria pentru cã mi se pãrea cã nu e demnã de mine. Copilãria nu era demnã de mine. Eu, îmi spuneam, aceastã persoanã care citesc numai Kant, Kafka... nu pot sã cobor la nivelul satisfactiilor rudimentare furnizate de joaca la tarã cu verisorii mei, scãldatul pe gîrlã, la Amaradia, discutiile cu oierii si cu vãcarii, gîstele... Toate astea nu erau pentru mine. Si am refuzat în mod activ acest tronson masiv al copilãriei mele, regãsindu-l numai dupã ce tatãl meu a murit. Eu de aia am scris „Zbor în bãtaia sãgetii“. Nu l-as fi scris niciodatã dacã nu as fi reintrat în contact cu memorile mele ucise, dupã moartea tatei.
„Cleopa era un histrion cultural“
Rep.: Apropo de cartea pomenitã, si pentru cã ati adus vorba: undeva, acolo, remarcati la un moment dat, referindu-vã la contactul initiatic pe care l-ati avut cu pãrintele Cleopa, la Sihãstria, prin anii ã'80, diferenta dintre experienta naturalã si cea nenaturalã; sã-i zicem, cu un sens nu întrutotul propriu, livrescã. Sã nu uitãm cã sînteti un personaj ce poate fi suspectat, cu usurintã, de apartenentã la statutul acesteia din urmã. Cum vedeti, din punct de vedere conceptual, relatia dintre natural si artificial? Sau, pentru a fi mai nuantat, artificios?
H.R.P.: Folositi termeni pe care, în acest context, nu-i pot descifra. Ce spuneam acolo de Cleopa era urmãtorul lucru: cã el avea reputatia unui mare duhovnic, al unui mare „spiritual“, cea ce neîndoios era, dar latura prin care mie mi-a impus atunci a fost cã semãna frapant cu Iorga. El era, de fapt, un cultural. Eu nu spun cã nu era un mare duhovnic; el a fost un mare duhovnic, adicã era un clarvãzãtor. Dar chestiunea este cã era dublat de o persoanã histrionicã cultivatã în grad extrem în spiritul cãrtilor pe care le citise la Neamt. Era un cunoscãtor al acestor cãrti nepublicate vreodatã, în manuscris, pe care cãlugãri le-au scris, pe care ei le-au compilat si pe care le stia pe dinafarã; cu acea memorie formidabilã a omului care tine de o culturã oralã. Si avea tipul de plãcere de a epata, care este tipicã histrionului cultural. Cleopa era un histrion cultural. Tinuse - si asta relatez acolo - o predicã la înmormîntarea unui frate cãlugãr si, întors printre adoratorii lui, în chilie la Sihãstria, era plin de vitalitate debordantã, mereu aprig, era un fel de Moise, cu un soi de prezentã hetero-testamentarã, asprã, dar si dulce în acelasi timp. Deci, mai întîi te lua în asprimea lui si apoi te prelua în dulceata lui. Era foarte complex. Un medic de la Bucuresti, cu un magnetofon cum aveti dumneavoastrã aici - mã terorizati cu chestia asta! - i-a spus: „Pãrinte, ce-ati vorbit la predicã? N-am putut ajunge la timp...“ „A! Am vorbit despre ce se-ntîmplã... I-am admonestat pe toti fiindcã plîngeau. De ce plîngeti? Omul acestaa ajuns în Rai. Si le-am povestit ce se-ntîmplã cu sufletul dupã moarte“. Si medicul a zis: „Vai, pãrinte! Nu ne puteti spune si nouã?“. Iar Cleopa, foarte precis, a spus: „Cum sã nu? L-ai pornit?“ Si a reluat totul. Era un om care-si stia partitura. Era un om extraordinar! ÃŽntr-un fel si era ca Iorga; care nu suporta contradictia. Dacã-l aprobai si dacã-l adorai din privire, era dezlãntuit si dãdea mãsura geniului sãu. Dacã însã, în amfiteatru depista vreun ochi care i se pãrea cã e critic, nu mai putea continua; se poticnea mereu de privirea criticã, sfîrsea prin a fixa persoana respectivã si pînã nu o dãdea afarã sub diferite pretexte, nu se lãsa. Dupã acea se calma si continua cu marile lui tirade, cu fraze foarte bine strunite. Pentru cã desi avea fraze lungi, cu foarte multe determinative, întotdeauna îsi încheia frazele.
„Hegel e un autor cu jargon“
Rep.: ÃŽntr-un alt fragment din „Omul recent“, pentru a explicita notiunea de tehnicitate în raport cu celelalte planuri ale sensibilitãtii sufletesti faceti apel la exemplul muzical enescian. E o demonstratie oarecum otioasã din moment ce se cunoaste prea bine adversitatea lui Enescu fatã de virtuozitatea în sine. Oricum, acolo vã slujiti de o triadã de termeni - separabilitate, nonseparabilitate si inseparabilitate - ce ar putea crea, în acel context, dificultãti de percepere. Cum credeti cã ar trebui definiti acesti termeni în spiritul pledoariei dumneavoastrã?
H.R.P.: Am sã vã dau un rãspuns oblic. Bunãoarã, dacã vã apucati sã cititi Hegel. Este un filosof foarte dificil...
Rep.: Ca o ceapã, ni se spunea nouã; tot o decojesti si descoperi mereu alte foi, aidoma...
H.R.P.: E o metaforã potrivitã. Glockner, un foarte serios profesor de filosofie, care a dat în secolul al XIX-lea editia standard dupã care au fost alcãtuite toate editiile ulterioare, mãrturisea cã existã pagini din Hegel pe care el nu le pricepe. Asta o spune un avizat, într-un articol din ã'31 despre influenta ideilor hegeliene în Franta. Si el însusi îl invoca pe Glockner ca sã mãrturiseascã faptul cã sînt pagini din Hegel pe care nu le pricepe. Are, prin urmare, douã variante: sã spunã cã în acele pagini Hegel decloneazã, adicã este aberant total, obscur, nu spune nimic încurcîndu-se în cuvinte, sau sã admitã cã el este în neregulã si cã Hegel spune acolo lucruri cu sens, dar pe care el nu le poate pricepe. Cum se procedeazã cînd citesti un autor care e foarte dificil si care are jargon? Hegel e un autor cu jargon. O variantã este aceea de a vã face un dictionar de lucru, apoi sã faceti pasul dincolo de dictionarul pe care l-ati alcãtuit. Si sã începeti - cum îmi place mie sã spun - sã dansati cu aceste cuvinte. Altfel spus, sã nu vã rezumati la simpla definitie a cuvîntului. Cãci definitia, odatã interiorizatã, se leagã de sensurile pe care dumneavoastrã, spontan, constient si uneori inconstient le faceti si cu aceste lucruri veti merge mai departe. Adicã nu cu o definitie de tipul ãsta ci, dacã vreti, cu un rizom: cu o rãdãcinã amplã care contine multe ramificatii. Asta e fructuos. Prin urmare, dacã eu vã dau acum definitii de dictionar privind notiunile de separabilitate, nonseparabilitate sau inseparabilitate, nu este interesant. Interesant este sã vedeti cuvintele în contextul lor.
Cei care îndrãznesc sã spunã nu
Rep.: Pe o altã coordonatã, sub semnul unui citat din Montherlant, în eseurile din „Politice“ faceti o distinctie între douã categorii umane: a celor ce acceptã si a celor ce spun „nu“...
H.R.P.: Stiti ce se întîmplã? Acolo este vorba, în mod explicit, despre cei care îndrãznesc sã spunã „nu“. Ori, la ce spui „nu“? Dacã se voteazã o lege care e bunã sau e pasabilã; dacã e proastã spui nu, dacã e pasabilã o critici cît trebuie si dacã e bunã spui da, fireste! Chestiunea la care se referã Montherlant si motivul pentru care am pus-o în exergã la „Politice“, este cã sînt anumite gesturi ale puterii politice care sînt inacceptabile si care ar trebui sã stîrneascã indignare. Ori cînd asemenea gesturi ale puteri politice existã, o tarã stã sau cade, împreunã cu numãrul oamenilor care îndrãznesc sã articuleze indignarea. Iar dacã nu îndrãznesc s-o facã, „le pays est fichu“ - cum spune Montherlant, adicã tara s-a dus naibii. Stiti foarte bine cã în istorie momentele cruciale sînt cele mai limpezi. ÃŽn orice tarã au fost momente cînd ea a fost abandonatã de opinia publicã si toatã lumea a preferat sã se ducã sã se culce.
|
Autentificare
