 Biserica din Schitul Ceahlãului, oazã de spiritualitate între ruinele Palatului Cnejilor
• la poale de Ceahlãu, în comuna cu acelasi nume, se aflã o bisericutã aparte, cea cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh • „Lãcasul nostru de smerenie crestineascã se aflã pe locul unui asezãmînt mai vechi, pe nume Schitul lui Silvestru. Silvestru a fost un monah venit din Transilvania, care, nemaiputînd suporta conditiile impuse de grofii unguri, s-a retras la poalele Ceahlãului. Aici, dintr-un frasin cu diametrul foarte mare, a construit o bisericutã“, am aflat de la pãrintele Andrei Fabian • „Cãlãtorii care merg sã vadã Durãul si Ceahlãul sã se opreascã o clipã la Palatul Cnejilor, de la Schitul Hangului. Aici stã scrisã o paginã însemnatã din istoria Moldovei, o paginã din care se pot învãta multe. ÃŽnflorirea este totdeauna rodul unei credinte si a unei vrednicii, iar decãderea pretutindeni este sfîrsitul vietii bicisnice si de risipã“, spunea Constantin Matasã •
Cotidianul Monitorul îsi propune ca, periodic, în paginile sale cititorii sã gãseascã articole despre mãnãstirile judetului. În acest demers ne ajutã profesor dr. Daniel Dieaconu, un istoric pasionat si de ceea ce înseamnã spiritualitea Tinutului Neamtului. Vor putea fi citite materiale în care se vor regãsi lucruri mai putin stiute despre sfintele lãcasuri de cult a cãror existentã se pierde în veacuri trecute. Si, poate, demersul nostru va face ca parte dintre cei care aflã detalii noi sã-si îndrepte pasii spre vreo mãnãstire sau schit ascuns în codrii Neamtului, în zone de un pitoresc ireal, departe de tumultul cotidian. Oaze de pace spiritualã, locurile de mîntuire a fiintei, locuri unde te-nvãluie plãcut linistea vietii monahale, locuri unde te-nconjoarã, parcã din vãzduh sau de nicãieri, slujba si glasuri domoale de cãlugãri sau maici. În editia de astãzi vã prezentãm Biserica Sfînta Cuvioasa Parascheva din de la Farcasa.
„Cantacuzinii, dîndu-i afarã pe cãlugãri din propria bisericã, si-au atras groaznic blestem“
Periplul reportericesc de prezentare a obiectivelor de cult de pe Valea Muntelui, initiat în aceastã varã, continuã cu unele clipe de zãbavã pe tãrîmul de la poalele Ceahlãului. Nevoia de spiritualitate veritabilã ne-a dat ghes îndemnîndu-ne, pentru a cîta oarã, spre Durãu. Pornim la drum si dupã vreo trei kilometri de mers prin satul Schit ni se aratã privirii un complex de constructii, despre a cãrui semetie aflasem cîte ceva din cronicile vremii, dar ce aduce acum mai degrabã a cetate în ruinã. ÃŽntre zidurile de incintã ale fostei mãnãstiri Pionul, pe verdele unei terase a unui mic podis din vecinãtatea vetrei satului, troneazã si astãzi, cuminte, o bisericutã de o arhitecturã aparte - cea cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh din comuna Ceahlãu. „Lãcasul nostru de smerenie crestineascã se aflã pe locul unui asezãmînt mai vechi, pe nume Schitul lui Silvestru. Silvestru a fost un monah venit din Transilvania, care, nemaiputînd suporta conditiile impuse de grofii unguri, s-a retras la poalele Ceahlãului. Aici, dintr-un frasin cu diametrul foarte mare, a construit o bisericutã. Hatmanul Gheorghe, fratele voievodului Vasile Lupu, aflîndu-se în recunoastere în zona de granitã a Moldovei, a speculat pozitia geo-strategicã pe care o ocupa acest mic schitisor al Silvestrului si hotãrãste pe loc sã zideascã o bisericã, cum spune cronica vremii, din zid întãrit. Mai apoi, ginerele hatmanului Gheorghe, Alexandru Ruset Vodã, cu doamna Anita, sotia sa, vor pune pentru prima datã zid de incintã, care nu era atît de gros precum vedem noi astãzi ruinele. Dar, adevãrata înflorire a fortãretei avea sã aibã loc în timpul Cantacuzinilor, ei fiind aceia ce au încercat sã transforme acest loc dintr-o bisericutã cu oarecare rol de apãrare, într-o fortãreatã pentru servirea propriilor interese. Cantacuzinii, dîndu-i afarã pe cãlugãri din propria bisericã, si-au atras, conform spuselor vremii, groaznic blestem de care au fost urmãriti neam de neam, pînã ce au pierdut mosiile, parte dintre ei sfîrsind prin morti cumplite“, a povestit pãrintele Andrei Fabian, preotul paroh de astãzi al bisericii din Ceahlãu, la aflarea motivului ce ne-a îndemnat în a-i cãlca incinta lãcasului de cult strãjuit de ruinele a ceea ce a fost cîndva înfloritoarea cetate a Palatului Cnejilor.
„Aceastã sfîntã bisericã este ziditã de rãposatul Gheorghe Hatmanul, frate cu Vasile voevod, leat 1639“
Pentru cã trebuie spus încã de la început, cã nu poti, oricît a-i dori, sã desparti devenirea celor douã ctitorii, bisericã si palat, istoria lor împletindu-se pentru totdeauna, cu bune, cu rele. Prima fiintînd si astãzi ca loc de închinãciune a enoriasilor din satul Schit, iar Palatul Cnejilor, ca nesecat izvor de legendã. „Biserica, de o modestie specificã zonei moldave, se pãstreazã si astãzi în bunã stare datoritã repetatelor reparatii ce s-au efectuat, etalînd numeroase caracteristici arhitectonice proprii secolului al XVII-lea. Atrage atentia în primul rînd turnul-clopotnitã cu douã etaje, lipit de latura nordicã, aproape de coltul nord-vestic al constructiei. La exterior, absidele laterale au formã dreptunghiularã si numai absida altarului are un profil semicircular. Ziditã din piatrã si cãrãmidã, biserica este întãritã lateral cu doi contraforti, care sprijinã cele douã abside, suportînd presiunea cupolei interioare a naosului“, a adãugat preotul, deprins cu astfel de prezentãri, fãcute ori de cîte ori turistii i-o cer. Si cei vremelnici prin zonã cuprinsi de curiozitate, au dreptate sã-l iscodeascã, pentru cã trecînd pe sub arcada monumentalã a intrãrii, încã de la primul pas, iau contact cu arhitectura medievalã simtindu-se pãtrunsi de fiorul unui trecut învãluit în negura vremii si a unui prezent încãrcat de spiritualitate. Ca o gazdã primitoare, pãrintele Fabian ne-a invitat si pe noi sã facem acelasi lucru, sã trecem cu încredere pragul bisericii. Ne plecãm întru respect pentru divinitate si trecut si pãtrundem cu sfialã pe intrarea principalã, situatã pe latura nordicã, sub turnul-clopotnitã. Un pridvor îngust ne conduce în pronaos, deasupra cãruia se aflã o inscriptie datînd din anul 1820. „Aceastã sfîntã bisericã întru care se prãznuieste hramul Pogorîrea Duhului Sfînt este ziditã de rãposatul Gheorghe Hatmanul, frate cu Vasile voevod, leat 1639, iar acum leat 1820 cu blagoslovenia Prea Sfintitului Mitropolit Kirio Kir Veniamin si prin osîrdia cuviosiei sale ieromonahului Iosif, egumen al acestei mãnãstiri, s-a deschis zidirea, s-a tencuit si s-a acoperit la 1820“.
Biserica cetate
Vorbe putine, dar cît o istorie-ntreagã. „Sã vorbim, asadar, despre arhitectura bisericutei noastre. Ne aflãm în pronaos care este acoperit de o boltã sfericã sprijinitã pe patru arce în consolã. Spre sud, vedeti aceastã fereastrã, care asigurã suficientã luminã reflectatã si de albul peretilor vãruiti. Sub fereastrã, tot în peretele sudic, se aflã o usã care duce la scara de piatrã, ce se înaltã spre clopotnitã. Intrarea în arcadã a naosului este strãjuitã de douã icoane mari reprezentînd pe Mîntuitorul Iisus Hristos, în partea stîngã, si Fecioara Maria cu Pruncul, în partea dreaptã, ambele datînd din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Bolta naosului se prezintã sub forma unei calote sferice a cãrei bazã se sprijinã pe arce dublouri. Catapeteasma este fãcutã din lemn de tei aurit, lucratã în stil baroc si a fost montatã de cãtre mesteri pe douã bîrne orizontale de brad încastrate în peretii laterali ai absidei altarului“, si-a continuat pãrintele bine documentatul sãu expozeu. Din spusele sale, aveam sã mai retinem faptul cã, desi lãcasul de cult trecuse de-a lungul timpului prin unele lucrãri de restaurare, pãstrîndu-se forma sa initialã, biserica Pogorîrea Duhului Sfînt a pãstrat si chiar a sporit frumusetea si valoarea de patrimoniu a întregului complex monumental de la Palatul Cnejilor. Ar mai fi de subliniat faptul cã în ansamblul defensiv al edificiului monumental, însemnînd bisericã si palat, lãcasul de închinare a jucat si un rol de apãrare deloc neglijabil. Afirmatia noastrã se bazeazã pe cele douã creneluri din zidul gros al corpului bisericii, un crenel spre latura sudicã a incintei si un altul spre vest. ÃŽn turnul-clopotnitã s-au operat, de asemenea, alte douã locuri de tragere, unul spre vest si un al doilea ce vizeazã poarta principalã a incintei de apãrare. „Mai mult ca sigur cã aceste detalii constructive lipseau în 1639, în momentul zidirii bisericii de cãtre Gheorghe Hatmanul. Ele s-au sãvîrsit dupã ridicarea zidurilor din jur, deoarece nu întîmplãtor linia de tragere a acestor deschideri este orientatã, fie spre singura cale de acces, fie spre acele zone ale zidurilor de incintã, care nu pot fi protejate din turnurile de colt“, ne-a spus gazda imediat ce aveam sã urcãm împreunã în sir indian si nu fãrã oarece efort, mult prea strîmta scarã de piatrã a clopotnitei. ÃŽntr-adevãr, deschiderea spre cele patru orizonturi era optimã apãrãrii de dusmani. Multi, putini, Dumnezeu stie! De altfel, pe aceste locuri istoria s-a împletit strîns cu legenda. De cele mai multe ori este greu a afla adevãrul istoric de dincolo de vãlul de legendã.
„Osîrdia spre credintã“
Mãnãstirea Pionul, fiindcã despre aceasta ne-a vorbit pãrintele Fabian, are si ea începuturile învãluite în legendã. Primul ei ctitor a fost anahoretul Silvestru, originea sa si momentul zidirii fiind pomenite doar de traditii, amintite în cãrtile lor de Gheorghe Asachi si J.A. Vaillant sau Constantin Matasã si Gheorghe Ungureanu. ÃŽn documentele din 1638 si 1641 apartinînd cancelariei lui Vasile Lupu, Mãnãstirea Pionul este mentionatã si cu fostul ei nume - Schitul lui Silvestru, Din acestea aflãm cã lãcasul monastic a existat înainte de aceastã datã, dar a fost mai putin important decît Mãnãstirea Hangu si Mãnãstirea Poienile, alte douã ctitorii religioase ale zonei. Gheorghe Lupu, fratele domnului Vasile Lupu, ceasnic sau paharnic, si apoi hatman, impresionat de „osîrdia spre credintã“ a cãlugãrilor si de frumusetea locurilor, a construit o bisericã de zid, pe care a înzestrat-o cu cele trebuitoare, odoare bisericesti, curãturi, poiene, robi tigani. A tocmit mesteri pietrari de la Bistrita, cãci aceastã meserie avea mai putini oameni priceputi în Moldova. A cerut întãrire a hotarelor mosiilor ctitoriei sale de la fratele sãu, Vasile Lupu, dar biserica a rãmas înafara propriilor mosii, pe pãmînturile hatmanului. Doar asa se explicã imixtinea laicã în incinta mãnãstirii. Alexandru Antonie Ruset, ginerele lui Gheorghe Lupu, a fãcut mai apoi din Mãnãstirea Pionul o micã cetate, dupã cum spune inscriptia asezatã deasupra portii: „Cu voia Tatãlui, cu ajutorul Fiului si sãvîrsirea Sfîntului Duh, acest zid împrejurul mãnãstirii l-a zidit Io Alexandru Voevod i gospoda ego Anita sin Ioana Antonie Rosetto Voevoda, ginere lui lui Giorgio hatman vã leato 7184 (1676 n.r.)“. Toderascu Cantacuzino, pe care Ion Neculce îl numea „Alfa si omega în tara Moldovei“, înrudit cu familia Lupu prin Tudosca Doamna, a construit aici un turn mare, rotund, o inscriptie pusã la înãltimea de 3 metri arãtînd acest lucru. ÃŽncepînd cu aceastã datã, Mãnãstirea Pionul a devenit o adevãratã cetate bine fortificatã si datã fiind asezarea sa la marginea tãrii si în zona montanã, capãtã un rol însemnat în istoria Moldovei. Boierii Cantacuzini, ramura moldoveanã a marii familii cu rãdãcini pînã în perioada de fast si strãlucire a Imperiului Bizantin, au detinut un rol important din secolul al XVII-lea pînã la jumãtatea secolului al XIX-lea. Prin înrudirea cu Pãtrascu Soldan, ei devin proprietari a mare parte din domeniul Hangului si au început sã „rasluiascã“ din mosiile vecinilor, Mãnãstirea Hangu, Mãnãstirea Pionul, Mãnãstirea Neamtului. ÃŽn cetãtuia de la Mãnãstirea Pionul s-au cantonat joimirii (lefegii) poloni în timpul ocupatiei nordului Moldovei (1683-1691) de cãtre Sobiescki, cînd domnitorilor tãrii le-a fost greu sã-i scoatã de acolo. Tot aici s-a adãpostit si spãtarul Serban Cantacuzino, viitorul domn al Tãrii Românesti, care fugise de „urgisirea“ lui Grigore Ghica. Printre cei care au aflat aici scãpare si adãpost au fost si marii boieri ai tãrii nemultumiti de domnia lui Constantin Duca sau Antioh Cantemir. Ilie Cantacuzino i-a condus aici, la curtea sa, pe Lupu Costache, pe hatmanul Bogdan sau pe spãtarul Toma Cantacuzino, ultimul boier muntean prezent ca sol la Iasi, atunci cînd Antioh Cantemir l-a înlocuit la tron pe Mihail Racovitã.
Legendele locului
ÃŽn 1838 si 1840, au fost oaspeti ai mãnãstirii Gheorghe Asachi si respectiv, J.A. Vaillant, care sînt impresionati de frumusetea sãlbaticã a locurilor, dar si de sãrãcia cãlugãrilor. Oaspeti de seamã au cãlcat pragul curtii lor de la poale de Ceahlãu: Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gheorghe Asachi, Nicolae de Giers, Karl si Wilhelm de Kotzebue si lista ar putea continua. Locul este plin de legende, ce au circulat, în cele aproape patru veacuri de istorie, din om în om, fiecare adãugînd cîte ceva dupã propria fantezie. Aveam sã aflãm din spusele oamenilor si scrierile unor cãrturari ce au cãlcat aceste locuri cã unul dintre cneji a pus, cînd se înãltau zidurile, sã fie mãsuratã umbra cîtorva robi, asezînd apoi sfara în temelia zidurilor. N-a apucat sã apunã soarele si viata bietilor oameni s-a stins pe vecie.O altã legendã, ce are legãturã cu Palatul Cnejilor, este cea a stîncii lui Budu de pe Ceahlãu. Unul dintre cãpitanii sãi a murit într-o luptã si iubita lui l-a chemat de dincolo de moarte sub formã de strigoi, la cererea unei hîrce vrãjitoare. Ajuns deasupra Ceahlãului, Budu, cãlare pe un cal înaripat este surprins de primul cîntat al cocosului si transformat în stîncã. Nu întîmplãtor, se spune, cã atunci cînd umbra stîncii lui Budu de pe Ceahlãu se lasã deasupra Palatului Cnejilor, în noptile cu lunã plinã, este transformat în strigoi, la fel ca Budu, acel ce este surprins între zidurile palatului. Se vorbeste, de asemeni, despre asa-zisele comori ale palatului, care ard cu foc albastru, la fiecare sapte ani, dar fiind apãrate de blesteme, nimeni n-are curajul sã se apropie. Tãrîmul de vietuire trecãtoare al cnejilor Cantacuzini din Ceahlãu a fost cãlcat de-a lungul vremii de mari personalitãti culturale românesti si strãine, pe multe dintre acestea inspirîndu-le în creatiile de mai tîrziu. Se pare cã însusi marele poet Mihai Eminescu ar fi fost pe aceste locuri, poate chiar oaspete al castelului, poezia „Strigoii“ fiind inspiratã de legendele din zonã. Cît despre Alexandre Dumas tatãl, se povesteste cã actiunea romanului „Strigoiul Carpatilor“ s-ar baza pe legendele cunoscute din perioada în care a fost oaspetele castelului. Din nefericire însã, fosta resedintã a Cantacuzinilor zace astãzi în ruinã, singura supravietuitoare fiind bisericuta, care a fost cîndva Mãnãstirea Pionul. Doar fantezia de cronicar, fie el si contemporan cu lumea de astãzi, te mai ajutã în a-ti imagina lumea de odinioarã si noianul întîmplãrilor trãite ori închipuite. Sã fie oare vorba despre acel blestem, la care a fãcut referire preotul Fabian la începutul dialogului nostru? Dacã da, atunci sigur blestemul de odinioarã nu s-a prins cînd a fost vorba despre biserica Coborîrea Duhului Sfînt, ce rezistã întru vrednicie crestineascã de patru secole. Altfel, n-am mai fi reusit sã o vedem ã'naltã si semeatã, modestã si plinã de duh sfînt, cum ni s-a arãtat privirii vãleat 2012, la sfîrsit de Gustar. ÃŽncheiem cu spusele lui Constantin Matasã, nãscut nu departe de Palatul Cnejilor si care, copil fiind, se juca de-a v-ati ascunselea prin hrubele sale: „Cãlãtorii care merg sã vadã Durãul si Ceahlãul sã se opreascã o clipã la Palatul Cnejilor, de la Schitul Hangului. Aici stã scrisã o paginã însemnatã din istoria Moldovei, o paginã din care se pot învãta multe. ÃŽnflorirea este totdeauna rodul unei credinte si a unei vrednicii, iar decãderea pretutindeni este sfîrsitul vietii bicisnice si de risipã“.
|
Autentificare
