 ÃŽncã „O scrisoare pierdutã“
• interviu cu actorul George Mihãitã • ÃŽn ceea ce mã priveste, întîlnirile cu George Mihãitã, cunoscutul actor, actualmente director al Teatrului de Comedie Bucuresti, au fost neprevãzute. Primul impact, de bunã seamã s-a produs atunci cînd, foarte tînãr fiind, în primii ani de liceu, am vãzut la începutul unui ianuarie ce troienise ulitele Bucurestilor, „Reconstituirea“, celebrul de acum film semnat de Lucian Pintilie, acea dramã a violentei pure, în care, alãturi de suspomenitul actor apãreau nume grele ale cinematografiei românesti, precum Vladimir Gãitan, George Constantin, Emil Botta sau Ernest Maftei. Doi ani mai tîrziu, aflîndu-mã în biroul directorului de atunci al Teatrului de Comedie, regizorul Lucian Giurchescu, suspectat fiind de predispozitii actoricesti n-am avut încotro si a trebuit sã spun o „poiezie“. La care martor si jurat a fost tot George Mihãitã. Peste mai bine de douãzeci de ani, pe cînd actorul edita revista „Salut“, ce fãcea vogã printre tinerii primei generatii libere de învãtãcei de dupã ã'89, l-am invitat la unul din spectacolele în aer liber de la Scoala nr. 10, dar împrejurãri potrivnice au fãcut ca proiectul, discutat îndelung prin telefon, sã nu mai fie pus în practicã. Ei bine, în sfîrsit, într-una din serile trecute, am fost martorul noii întruchipãri a „Scrisorii pierdute“, pusã în scenã de cãtre regizorul Alexandru Dabija si croitã evident pe datele spectaculare pline de har ale prietenului sãu, actorul Marcel Iures. Alãturi de acesta si de trupa Teatrului de Comedie s-a aflat si George Mihãitã, cel care a desenat, în spiritul viziunii regizorale atît de personale a lui Dabija, un nou Dandanache.
„Este un Caragiale atît de actual“
Reporter: Am vãzut, iatã, încã o „Scrisoare pierdutã“, datoratã trupei teatrului dumneavoastrã, în frunte cu Marcel Iures si regizorului Alexandru Dabija. Spectacolul, dupã cîte am constatat privind reactia sãlii arhipline, a fost foarte bine primit de publicul pietrean.
George Mihãitã: Asa este. În seara aceasta, spectacolul cu Scrisoarea pierdutã, montatã pe scena Teatrului de Comedie, cu Marcel Iures în frunte, s-a bucurat de mare succes. Mã bucur cã am observat un spectator avizat aici, au fost aplauze poate mai mult decît în oricare dintre orasele pe unde am fost pînã acum. Toti colegii mei sînt foarte multumiti de ceea ce s-a întîmplat aici. Cum eu, în rolul lui Agamitã Dandanache intru abia în actul patru, ei îmi spuneau cu ce public minunat au de a face. Si m-am convins si eu, ca actor, cã am fost primiti aproape triumfal.
Rep.: Sînteti, dupã cum prea bine vãd, sub impresia emotilor pe care le-ati încercat în acest spectacol, despre care v-as ruga sã ne spuneti mai multe lucruri. Cu atît mai mult cu cît publicul vã va fi recunoscãtor pentru elogiul nedisimulat pe care i l-ati adus. De altfel, publicul pietrean este recunoscut ca find, în general, unul receptiv si avizat, în mãsurã sã discearnã pe teritoriul actului artistic. Faptul cã si dumneavoastrã v-ati convins de acest lucru este un argument în plus.
G.M.: Despre spectacol, fireste, noi spunem mai mult pe scenã, dar vreau sã subliniez faptul cã Sandu Dabija, regizorul, a fost într-o formã extraordinarã, ajutat si de actori, în frunte cu Marcel Iures - din nou trebuie sã-l amintesc - pentru cã are o creatie mare în acest Catavencu. În ceea ce mã priveste, am încercat o senzatie unicã, o mare surprindere, în clipa cînd a vãzut spectacolul Radu Beligan.
Rep.: Cel care a dimensionat, se pãrea imuabil, personajul lui Dandanache.
G.M.: Da, el pãstreazã esenta acestui personaj.
Rep.: L-a clasicizat.
G.M.: Exact. Ei bine, la sfîrsitul spectacolului, Radu Beligan a luat de la gît esarfa cu care a jucat el Agamitã Dandanache si mi-a oferit-o. Am pus-o în ramã acasã. Nu exagerez. Mai mult decît atît, am primit ulterior o scrisoare de la el în care spunea, printre altele, cã a crezut pînã acum cã la Caragiale nu ai voie sã schimbi o virgulã, cã s-a înselat si cã a vãzut un spectacol revolutionar.
Rep.: Într-adevãr, Caragiale are o dramaturgie foarte bine croitã, articulatã, perfectã, în spiritul tuturor regulilor dramatice, si tocmai de aceea, de-a lungul a peste o sutã de ani de vietuire, a avut nenumãrate montãri. Unele dintre ele remarcabile, precum cea de la Teatrul National, cu vechea garniturã de mari actori sau cea de la Teatrul Bulandra în regia lui Liviu Ciulei, începînd cu varianta Toma Caragiu, care din pãcate a avut destinul ingrat al marelui actor, pentru cã nu s-a filmat, existînd doar cîteva secvente de la repetitii. Montarea pe care ne-ati propus-o presupune un act de mare curaj, mai ales din partea regizorului Alexandru Dabija, de altfel un om de-al casei, pentru cã monteazã deseori aici si, mai mult decît atît, se regãseste pe locul natal. Sînt curios sã aflu opinia dumneavoastrã în legãturã cu acest pomenit act de curaj: de a vedea Caragiale altfel. Si nu numai atît; s-a mers pînã într-acolo încît au fost decupate si rearanjate - coerent, e adevãrat - secvente întregi.
G.M.: Da, asa este, dar a pãstrat nealterat spiritul caragialian. Aici este extraordinar la el, la Dabija: este tot Caragiale. Dar este un Caragiale atît de actual. Sînt oameni care vin la spectacol si spun cã desi stiau piesa, au senzatia cã o vãd pentru prima oarã. Atît de clar a reusit sã puncteze lucrurile importante, demonstrînd actualitatea frapantã a lui Caragiale. Dabija a destelenit, ca sã spun asa, a defrisat acest text si a scos în luminã exact lucrurile cele mai importante pe care le spune Caragiale.
Rep.: Dupã pãrerea mea, este meritoriu faptul cã, în ciuda tentatiilor facile, ieftine, de a face apropieri, sã spunem, grosiere fatã de realitatea imediatã, nu s-a cãzut în aceastã capcanã, lãsînd ca sugestia sã functioneze mult mai subtil. Cît priveste reconfigurarea piesei în jurul lui Catavencu, interpretat de Marcel Iures...
G.M.: Ei sînt foarte buni prieteni; se cunosc, se citesc din priviri, au lucrat mult împreunã... Asa cum eu lucrez cu Mãlãele si am avut performante, asa lucreazã Sandu cu Marcel si este foarte bine, pentru cã Marcel demonstreazã încã o datã cã este un mare actor. Vreau sã vã mai spun cã Teatrul de Comedie întotdeauna a atacat cu seriozitate orice piesã, nu numai aceasta. Cu atît mai mult trebuia ca aceastã capodoperã dramaticã sã fie respectatã si artistii, la rîndul lor, sã respecte propunerea regizorului. Am crezut cu totii în ea si iatã, au fost valuri de aplauze. E un semn cã aceastã comedie si-a gãsit în Dabija poate cel mai bun regizor la ora actualã. Iar spectacolul acesta este unul demn de secolul XXI.
|
Autentificare
