Caracatita coruptiei (si în justitie?!)
Judecãtor Mihai CIUBOTARU
1. Scandalul e mare cît casa si, pe mãsurã ce se fac noi dezvãluiri, el (scandalul) capãtã o amploare devastatoare pentru prestigiul miilor de oameni, onesti, care muncesc, din greu, în magistraturã si, mai ales, pentru ideea de justitie.
2. Stirile sînt, cu adevãrat, halucinante: douã judecãtoare de la Tribunalul Capitalei, cea mai mare instantã de acest grad din tarã, se pare cã s-au „înfrãtit“ cu infractori periculosi, de la care au primit mari sume de bani, în schimbul solutionãrii favorabile a cauzelor în care rãu-fãcãtorii erau implicati.
3. Mai grav pare cã, la acest, incalificabil „tîrg“, s-au asociat avocati si grefieri, care, prin fraudarea sistemului informativ ECRIS - de distributie aleatorie a dosarelor - si-au repartizat, arbitrar, cauzele cu inculpatii care i-au „cumpãrat“ ca pe o marfã oarecare... Dacã este asa, înseamnã cã asistãm la un dezastru greu de evaluat si de remediat!
4. Am fost judecãtor timp de aproape jumãtate de secol si multe mi-a fost dat sã vãd, dar, cu durere (fizicã) mãrturisesc cã asa ceva n-am vãzut si nu mi-am închipuit cã s-ar putea întîmpla! Judecãtorul este, si el, o fiintã umanã vulnerabilã ca orice om, dar, dacã este întreg la minte si la suflet si, cît de cît, cu fricã de Dumnezeu, simte cã, dupã ce îmbracã roba devine si altceva decît a fost înainte de a face acest gest, cã aceastã hainã, aproape sacerdotalã, îl singularizeazã, împovãrîndu-l cu o rãspundere coplesitoare.
5. Eu nu-mi pot închipui cã cele douã judecãtoare - cu avocatii lor cu tot - au fost sau sînt lipsite de discernãmînt si atunci mã întreb: cum a fost posibil ca ele sã se coboare atît de jos?! Poate cã un rãspuns, cît de cît plauzibil, îl putem gãsi admitînd cã, în spatele sinistrei „povesti“, se ascunde, pur si simplu, Diavolul.
„Dacã nu curge, picã“, „cînd iesi cu «dreptul»?“
6. „... Toate bogãtiile (bucuriile) lumii acesteia, Ti le dau Tie, dacã Te închini Mie“ - spune Diavolul Fiului Omului si, în ultimã analizã, fiecãruia dintre noi (Matei 4, 9)“. Aparent generos în „tîrgul“ propus, Cel Rãu oferã, de fapt, o imensã iluzie: bunuri inconsistente, trecãtoare, însã, vai, vedem, iatã, cã nu putini oameni cad pradã acestui miraj, acestei himere. Acasã la judecãtoarea Antonela Costache s-a gãsit o imensã vilã - buncãr, stil Bauhaus, pãzitã de bodyguarzi cãrora pentru acest serviciu le plãteste lunar 70 de milioane de lei vechi: de unde?! Pe lîngã vilã, ea a mai „agonisit“ (cu bani, de unde?)) douã apartamente, o garsonierã si a mai si împrumutat (de unde?) 200.000 euro, unei prietene. Azi, peste aceastã „avere“ bate „crivãtul“: meritã „investitia“?!
7. La judecãtoarea Dinu Viorica s-au gãsit: douã apartamente, o garsonierã, un teren, o limuzinã „bengoasã“ si niste zeci de mii de euro ascunsi printre borcanele cu murãturi. La ce-i mai folosesc toate aceste bunuri?! Le-a dat, pe toate, în schimbul unei celule... Nu e jalnic? Sigur, morala robei este dificil de însusit, dar magistratii stiu, din istoria dreptului românesc, cã au fost si perioade cînd arestarea unui judecãtor provoca doliu în întreaga justitie! Cum sã nu fim nostalgici?!
8. Azi, vai, cangrena coruptiei muscã, nemilos, din structura întregului corp al purtãtorilor de robã (judecãtori, procurori, avocati, notari, grefieri etc), încît, pe bunã dreptate, lumea se întreabã, cum si noi - majoritatea celor neatinsi de acest morb - ne întrebãm: ce se întîmplã si ce este de fãcut? Prelungitã si împleticitã, tranzitia, cu metehnele ei, afecteazã, iatã, si magistratura: în societatea noastrã coruptia pare cã s-a cam generalizat, devenind un fel de cutumã, intrînd în folclor: „dacã nu curge, picã“, „cînd iesi cu «dreptul»?“, „mie ce-mi iese de aici?“, „gãseste o «portitã» în lege“, „ai pe cineva, undeva, sã-mi rezolve asta?“, „tu pe cine cunosti?“, „de ãsta cum sã mã apropii si ce sã-i dau?“ etc.
9. „Pactul cu Diavolul“ exprimã, simbolic, însãsi esenta vietii: tentatiile (ispitele) lui sînt tentatiile (ispitele) vietii. „Viata-i scurtã, sã ne bucurãm, deci, cît mai avem timp, pretul nu conteazã!“, cam asta-i „filosofia“ care-i animã pe nu putini semeni ai nostri. Or, pãcatul primordial a fost începutul catastrofei! Numai cã omul cu discernãmînt, cu simt al ierarhiei valorilor si cu vointã, nu se lasã confiscat de acest pãcat, ci i se sustrage. Nu cedeazã!
10. Putem iesi din Pãcatul Originar, numai depãsindu-l. ÃŽnaintãm conform unei, profunde, chemãri interioare sau înaintãm ca niste orbeti, ca niste automate, trãind în sterilitate, în inautenticitate? Aceasta-i întrebarea cu care, la tot pasul, sîntem confruntati. Si nu-i deloc usor sã facem fatã acestei sfidãri: Demonul uzurpã aparentele, aruncînd îndoialã asupra realitãtilor, strecurîndu-ne în inimi speranta desartã cã „merge si-asa“, oricum.
„Poate unii privesc coruptia ca pe ceva natural, organic“
11. Sarpele nu are nevoie de elocintã: întreaga lui artã de a convinge stã într-o usoarã soaptã: „încearcã si asta!“. „ÃŽncearcã, nu te teme si o sã vezi ce bine o sã-ti fie!“. Astfel, picãtura de venin îsi face, imediat, efectul. Omul a cãzut pentru cã - precum judecãtoarele noastre - a abuzat de libertatea sa: „lasã', cã merge, de ce sã nu meargã?!“. Numai cã glodurosul drum ducea, pentru ele, în altã parte decît îsi închipuiau. Culmea este cã una dintre ele se destãinuie celeilate: „dragã, am avut un vis rãu, un cosmar“. A fost, deci, cumva, „avertizatã si totusi, a „mers“ mai departe, pe drumul pierzaniei: a cedat ispitei...
12. De ce, Dumnezeule, de ce? Rãspunsul pare cã este mai simplu decît credem: fiecare priveste lucrurile, viata, rostul ei, prin prisma lui de valori (economice, politice, sociale, morale, spirituale etc), pe care le ierarhizeazã dupã cum îi place. De aceea, poate, unii privesc coruptia ca pe ceva natural, organic, ca pe o componentã ineluctabilã a procesului vietii: „lasã, bã, cã se poate si asa. De ce sã nu se poatã? Tu nu vezi cum fac ceilalti?“.
13. Tentatiile sînt mari si interesele, uneori, uriase! Sã ne gîndim numai la retelele, complicate, ale nepotismului, la infinitele si subtilele forme de favoritism peste care dãm mereu, încît, pe acest, nenorocit, „fond“, virtutea, integritatea, cumpãtarea, simplitatea, spiritul public devin obiectul ridiculizãrii sI al dispretului: „esti fraier, bã, dacã vrei sã fii «altfel» decît restul lumii!“. Astfel, vanitatea, îngîmfarea prosteascã, egoismul, ticãlosia si venalitatea (mita, spaga, foloasele necuvenite etc) tind sã înghitã totul..
14. Evident, de cînd lumea si cam peste tot în lume, structurile sociale exercitã o presiune importantã asupra anumitor persoane din societate, spre a adopta, mai degrabã, un comportament nonconformist decît unul conformist. Numai cã acela care trãdeazã încrederea investitã în el, este, pur si simplu, corupt, dupã cum, la fel de corupt este si cel ce abuzeazã de puterea si prerogativele lui, de functia lui.
15. De aceea, pe bunã dreptate, Pãrintii Fondatori ai Statelor Unite ale Americii (Alex Hamilton, Samuel Adams, Benjamin Franklin, George Washington, James Madison, Abraham Lincoln etc) vedeau în coruptie o boalã distrugãtoare, fatalã pentru stat, deoarece coruptia amenintã nu numai ordinea constitutionalã, ci si valorile societãtii democratice.
„Fragilitatea unui regim politic, de oriunde ar fi el, oferã spatiu larg coruptiei“
16. Evident, miza este imensã: puterea, averea si gloria, vorba lui Machiavelli. Numai cã, pe lîngã toate aceste, deloc neglijabile bunuri, mai existã si: sentimentul dreptãtii, revolta în fata ticãlosiei si speranta mîntuirii prin slujirea semenilor. Idealism? Poate. Dar, în acest din urmã caz, idealismul nu este altceva decît pragmatismul lucrurilor înalte. De pragmatici mãrunti si mercantili este plinã scena si ne-am cam sãturat de ei.
17. Are coruptia si conotatii politice? Are, nu se poate sã nu aibã. Fragilitatea unui regim politic, de oriunde ar fi el, oferã spatiu larg coruptiei, expresia esecului sau a incapacitãtii autoritãtii de a asigura ordinea constitutionalã. Într-un asemenea sistem politic si de guvernãmînt, coruptia asigurã servicii pe care oamenii le doresc, dar pe care regimul nu le reglementeazã, nu le istoveste, ori traditiile morale le refuzã.
18. Ajungem, astfel, la coruptia politicã. „Urmãreste ca, mai întîi, sã cuceresti puterea, Regatul Politicii, apoi toti si toate celelalte ti se vor supune“ - a pus Kwane Nkrumah al Ghanei sã se scrie la baza statuii sale din fata Curtii de Justitie din Accra. Asta spune totul despre gîndul, ascuns, al tuturor celor ce rîvnesc la o pãrticicã din puterea pãmînteascã: cel ce are putere are tot ce vrea si pe deasupra cîte ceva!“.
19. Consecinta obtinerii prerogativelor puterii este, uneori, abuzul de putere: oamenii influenti, aflati în posturi înalte, cautã uneori sã-si sporeascã puterea si averea fãrã sã-si facã scrupule în legãturã cu mijloacele pe care le folosesc pentru a obtine ceea ce doresc. De regulã, aceste mijloace sînt subtile si camuflate în demagogie, încît sînt greu de observat, depistat sI eradicat.
20. Unde? Cînd? De cînd lumea si peste tot în lume, coruptia politicã este la fel de veche ca banii si ca guvernarea! Exemple? Iatã, doar cîteva: cine si de unde strînge „bani pentru partid?“. Cine sponsorizeazã campaniile electorale? Cum sînt rãsplãtiti suporterii candidatilor si partidelor cîstigãtoare în alegeri? Ce fac acesti suporteri în posturile astfel obtinute?
„Societatea civilã? Fragilã. Cultura politicã? Precarã.“
21. Dau acesti suporteri, proaspãt înscãunati, prioritate interesului public sau intereselor partidului care i-a pus în „pîine?“ La ce set de valori aderã, practic, alesii nostri? Cu ce principii se identificã ei? Rãspunsul este simplu: o dezvãluie stilul si, mai ales, nivelul de viatã de dinainte sI de „dupã“ „înscãunare“... Se vede cu ochiul liber, nu?
22. Unii politicieni dovedesc o uluitoare mãiestrie în demagogie, care le permite sã-si declare, patetic, dragostea pentru dreptate, într-o manierã foarte convingãtoare si sã practice un comportament exact pe dos: linia, subtire, între politica pragmaticã si cea coruptã este traversatã în aceste cazuri cu usurintã de unii insi al cãror interes major este legat doar de propriul buzunar, nu de interesul public cãruia, chipurile, li se dedicã.
23. Declinul institutiilor (una dintre ele fiind magistratura), ale normelor traditionale, ale moralitãtii publice, declinul clasei politice se datoreazã tocmai ascendentei parvenitilor sociali si noilor tentatii care asalteazã societatea noastrã, unde adevãrata religie devine cultul banului: venalitatea sare în ochi! La toate nivelurile, nu putini dau si primesc „spagã“ în bani sau în schimburi de servicii. Toatã lumea stie, toatã lumea tace...
24. Deci, conversia puterii în bani, servicii sau alte foloase necuvenite si a acestora din urmã în putere. Domnesc „retelele“ si „relatiile“: cine cu cine se „are“? La putere sînt obscurele „tranzactii“ pentru a se asigura cîstigurile, imunitãtile si impunitãtile. La o privire atentã se vede fuziunea dintre puterea administrativã si mediul de afaceri: politica este un alt fel, profitabil, de afaceri prospere. Putere pentru bani si bani pentru putere! Bunãstarea materialã, ca obsesie fundamentalã!
25. Societatea civilã? Fragilã. Cultura politicã? Precarã. Retelele de putere, invizibile, care impun norme de reciprocitate si constrîngeri informale asupra celor aflati în pozitii oficiale: loialitãti si dependente. Interese si inertii. Clientelism de partid si de stat în alocarea resurselor. Primeazã interesul privat si de grup, de unde dezertarea cãtre tabãra aparent cîstigãtoare. Ignorarea deliberatã a regulilor de bazã ale democratiei, ale normelor si procedurilor.
Legea firii
26. De ce nu sînt aduse la cunostintã marelui public contractele de stat, cu beneficiari si sume? Dar procedura de achizitii? De ce nu este transparentã (cum, în mod repetat, ne cere Comisia Europeanã), procedura selectionãrii candidatilor pentru sefia DNA si a Parchetului General? De ce fondurile publice sînt distribuite discretionar unor partide si rude? Conventia ONU contra coruptiei cere eficientã, transparentã, merit si aptitudini. A semnat si România aceastã Conventie: o respectãm? Nu prea...
27. „Pãcatul originar“ al situatiei în care ne aflãm: coruptia si clientelismul, adicã „descurcatul“, cultivarea „relatiilor“, a „aranjamentelor“ mai mult sau mai putin ortodoxe - obisnuinte care au ajuns sã facã parte din firea noastrã. Cultura compromisului, a oportunismului: ne place sã ne acomodãm, ocolind principiile, regulile, cuvîntul dat, angajamentele, fie ele si solemne. Apoi: întîrzierea marilor privatizãri, de unde modesta infuzie de capital strãin. ÃŽntîmplãtor?!
28. Dupã acest „ocol“ - poate cam mare -, sã ne întoarcem la protagonistii acestui text - magistrati în capitala tãrii - si sã subliniem cã ideea de justitie este o virtute sinteticã, interioarã, adicã de importantã vitalã, cardinalã, în primul rînd, pentru viata personalã a magistratului, cît si pentru vietile celor ce trec prin fata lui.
29. „Existã în mine ceva mai adînc decît mine“ - spune Sf. Augustin: este, fireste, prezenta bunului Dumnezeu. Asta înseamnã cã, oriunde te-ai afla (fie si în liftul pe care l-ai oprit între etaje, ca sã nu fii vãzut si auzit), Centrul poate fi interiorizat. Cãci numai prin interiorizarea virtutilor Centrului devii autentic. Altminteri, te golesti de continut, devenind o biatã fantosã, în bãtaia vîntului.
30. Cu alte cuvinte, fundamentul obligatiei morale se gãseste în Dumnezeu: este legea vesnicã, la care omul - om este pãrtas, prin legea naturalã a lucrurilor: lege „nescrisã“, dar întipãritã în inima fiecãruia dintre noi, legea firii, care spune: asta „încape“, aia nu; asta se cade, aia nu; asta se face, aia nu. Dacã cele douã judecãtoare - si complicii lor - au ignorat acest elementar comportament, înseamnã cã îsi meritã „calvarul“...
31. Misterele aparatului judiciar par de nepãtruns. Prin hãtisurile lui, chiar si initiatii abia dacã se descurcã. Este o lume care nu vrea sã fie vãzutã în adevãrul ei intim. Deoarece tãria ei se întemeiazã pe acceptarea, fãrã conditii, a unor ritualuri pe care profanii nu le pot întelege. Din pãcate, protagonistii acestui penibil si sulfuros scandal aratã lumii cã, în realitate, este vorba de o pseudo-transcendentã, ce se vrea justificatoare, desi nu este decît prelungirea unei mizerii fãrã seamãn. Suficientã siesi, lumea judiciarã de altãdatã nu avea de dat socotealã decît propriei ierarhii: „stãpînã esti si nimeni nu e stãpîn pe tine“. Era „autonomã“. Azi, vai, lucrurile au luat-o la vale, rãu de tot...
tîrgulN.R.: Intertitlurile acestui articol apartin Redactiei Monitorul.
|
Autentificare
