Ultimul boem
Costicã Filimon a fost, negresit, una dintre cele mai pitoresti figuri
ale spatiului plastic nemtean. Boem convins, pãrea cã ia viata în
glumã; si poate cã astfel o si lua. În spatiul uman contemporan,
populat în cea mai mare parte de indivizi pragmatici si bine orientati
întru supravietuire, Costicã se detasa tocmai printr-o aparentã...
detasare; care îi conferea cel putin iluzia unei libertãti absolute.
Generos si, la prima vedere, cel putin, neinteresat de toate ale lumii
acesteia, Costicã era, surprinzãtor, atent la tot ceea ce-l înconjura.
Mai ales la chipuri si fizionomii. Îl fascinau, s-ar putea spune. Gãsea
datele esentiale si le valorifica uneori surprinzãtor; gratis sau, cel
mult, pentru un pahar de vin. Schitele sale, alcãtuite spontan, mai
ales în peisajul searbãd al locurilor unde se deda cu vrednicie unor
libatii prelungite, aveau pregnanta unor strãfulgerãri; în lumina
cãrora se întrezãrea ceva ce chiar noi însine nu puteam percepe în
propria noastrã expresie. Este senzatia pe care am încercat-o în
clipa în care m-am întîlnit pentru prima datã cu Costicã Filimon. Era
undeva pe culoarul Inspectoratului Scolar, pe atunci pe lîngã Postã,
cu multi, foarte multi ani în urmã. M-a privit un moment de dupã
ochelarii subtiri si peste cîteva clipe mi-a întins o foaie de hîrtie pe
care schitase într-o aglomerare de linii contorsionate privelistea
miratã a chipului meu; în care mã recunosteam, dar în care, în mod
cu totul curios, descopeream nuante pe care nu as fi reusit sã le
intuiesc niciodatã. Era acolo, în aceastã finã deconspirare,
acuitatea subtilã a artistului care nu se lasã sedusã de simpla
aparentã ci descoperã si îmbogãteste subiectul conform unor
principii estetice personale, sustinute de acuitatea privirii. Din acest
punct de vedere, Costicã Filimon ar fi putut fi, cu sigurantã, un mare
pictor. S-a risipit însã cu nonsalantã si oarecare inconstientã într-o
operã fragmentatã, dar atît de bogatã în sensuri umane autentice.
Neîmplinirea aceasta nu îi aplatizeazã însã statura. Spontan si
direct, nemilos de sincer, cu o sensibilitate camuflatã de replici
cinice, cu un ochi atent si civilizat întru radiografiere, Costicã se
complãcea în lumea care, la rîndul ei, îi rãbda nonconformismul, îi
suporta aciditatea si care, în cele din urmã, precum s-a vãzut, îi va
fi ignorat agonia. Prin lumea aceasta a trecut, probabil, ultimul
boem. Dumnezeu sã-l ierte!
|
Autentificare
