CÎND DASCÃLII LÃCRIMEAZÃ
• zeci de clãdiri în care altãdatã s-a fãcut carte, acum au usile si geamurile zãvorîte cu sipci • elevii sînt mutati dintr-un sat în altul ca sã se adune mai multi si sã facã „învãtãmînt de calitate“ • clãdirile rãmase în paraginã au intrat în administrarea consiliilor locale, care neavînd bani nu le-au dat utilitate • cei care au trudit la construirea acestor imobile, ba au asigurat si o parte din finantarea necesarã, vorbesc cu amar despre nemeritatea soartã a învãtãmîntului • ÃŽnvãtãmîntul românesc este la rãscruce. Si a rãmas în aceastã pozitie parcã pentru a putea fi mai usor bãtut de vîntul ideilor fiecãrui partid care ajunge la guvernare, de ani de zile. Continuu se fac experimente, se introduc materii noi, se schimbã modul de desfãsurare a examenelor, iar ceea ce îi doare în special pe elevii si pãrintii de la sate e cã s-au închis masiv scoli, iar copiii s-au trezit dintr-o datã navetisti. Peste unii a dat norocul si au mijloc de transport care îi duce din sat pînã la scoala la care li s-au gãsit locuri. Altii însã fac la pas traseul de acasã la scoalã si uneori e vorba de drumuri grele, lungi, peste ogoare ori prin pãduri. De la an la an se promit microbuze scolare atîtea cîte sã se acopere cele mai mari urgente, dar niciodatã nu sînt suficiente, astfel încît toti copiii sã ajungã la scoalã fãrã sã fie sleiti de puteri, epuizati de drumul pe care îl au de fãcut prin ger, ploaie ori arsitã. Pe de altã parte, nici primarii nu sînt atît de bucurosi cã li se aduc în curte aceste microbuze, pentru cã pe mai departe sînt responsabili de asigurarea soferilor, salariului acestora, combustibil piese de schimb si asigurãrile pentru mijoacele de transport. Si asta în conditiile în care bugetul local nu se majoreazã, microbuzele nu vin „la pachet“ cu cheltuielile aferente. Regretul vremurilor de altãdatã, cînd spre scoala din fiecare sat se îndreptau copii cu duiumul, fãrã a mai fi nevoie de microbuz sau de mers dintr-o localitate în alta, este resimtit de cei plecati peste hotare si care au prestat competent în beneficiul învãtãmîntului. Un astfel de exemplu este profesoara pensionarã Alexandrina Mancas si sotul, profesorul Mihai Mancas, fost director al Colegiului „Rares“, dascãl de limba românã si autor al mai multor cãrti în care si-a expus regretul fatã de timpul trecut, a adus elogii meseriei de dascãl dar si-a manifestat si dezamãgirea fatã de cum e sã fii în zilele noastre elev ori cadru didactic. Din Franta, profesoara Alexandrina Mancas a trimis un mesaj emotionant despre cum vede învãtãmîntul românesc la ora actualã. O doare si faptul cã cã scoala din satul natal e în ruinã si sanse de a mai fi ce a fost cîndva nu mai existã.
Apel de peste hotare
Vã scriu de departe. La vîrsta de optzeci de ani, am suportat o interventie chirurgicalã complicatã în clinica Spitalului Universitar din Dijon, Franta. Rezultatul imediat este cã acum trãiesc si pot gîndi în continuare la soarta dramaticã a scolii românesti si mai ales a scolii si scolilor din satul meu natal, Chilia, comuna Bîrgãoani, judetul Neamt. O fac pentru cã am slujit toatã viata scoala, asa cum au fãcut-o, la rîndul lor, pãrintii mei, învãtãtori în satul amintit mai sus si cred cu tãrie în datoria mea de a lupta pentru interesele localitãtii pînã în ultima clipã, cu putinele mijloace care îmi mai stau la dispozitie. Sã nu vedeti în mine, amãgiti de vîrsta mea, un exemplar de conservator feroce. Eroare! Am fost mereu în primele rînduri ale înnoitorilor, chiar cînd îmi era aproape imposibil, fiind condamnatã la tãcere, dupã puterile mele, si de ani buni, de cînd medicii români din Franta si cei bãstinasi mã tin în viatã cu pricepere si dãruire exemplarã, studiez experienta scolii franceze, cu plusurile si cu minusurile ei, cunosc aproape tot ce e nou în scoala europeanã si, de asemenea, tot ce nu functioneazã normal în scoala româneascã si în scolile UE. ÃŽncep cu scoala mea de suflet, pentru cã a fost clãditã, uneori chiar cu mîinile si cu banii lor, de pãrintii mei, fosti învãtãtori. Pe scurt, localul scolii din satul Chilia a fost construit între 1936 si 1948, în conditii extrem de vitrege, lipsa fondurilor necesare, opozitiile si interesele locale fiind o frînã pemanentã. Dar, în sfîrsit, dupã doisprezece ani de trudã, cu ziduri solide, din cãrãmidã, si acoperitã cu tiglã, scoala adãpostea copiii satelor Talpa si Chilia, de la vîrsta de 3 ani pînã la absolvirea cursului primar de patru clase. Strãdaniile pãrintilor mei au fost în final premiate cu ani de temnitã comunistã si de muncã silnicã pe santierul barajului de la Bicaz, pentru cã fuseserã nu doar dascãli buni, ci si gospodari bine situati, chiaburi adicã. Dar sã trecem peste asta! S-au produs de curînd în sistemul nostru de învãtãmînt, pe lîngã alte greseli grave, douã cu urmãri incalculabile. Toate localurile de scoalã au fost trecute în proprietatea primãriilor, adicã la cheremul unor semianalfabeti deveniti primari cu sacosa, interesati doar sã le «valorifice» prin «conservare», cititi «pãrãsire“, ori prin transformarea scolii în cîrciumã sau altã afacere lucrativã. Exact asta este soarta scolii din Chilia si a altor trei, din satele învecinate, care se ruineazã rapid, sub ochii neglijenti si interesati ai unui primar rudimentar si ai unor consilieri fãrã initiativã.
Poveste cu microbuze
Epopeea nationalã a microbuzelor scolare, mult prea costisitoare si ineficiente, într-o tarã fãrã de drumuri circulabile auto, este nu doar o glumã proastã, ci si o eroare impardonabilã fatã de noile generatii. ÃŽn loc sã se aibã în vedere scopul esential, educativ-formativ al populatiei viitoare, apte de a crea valoare prin muncã, se pun pe primul plan afacerea imediatã, economisirea de fonduri, utopicã în realitate, interesul politic meschin, personal, din care poporul român are doar de pierdut pe termen mediu si lung! O a doua eroare ireparabilã, cu consecinte dezastruoase în viitorul previzibil, este desfiintarea titularizãrii personalului didactic, singura mãsurã actualã care încã mai tine la post tineretul prost plãtit si lãsat la cheremul primarilor. Astfel alimentãm UE cu tinerii excelent calificati pe banii unui popor lipsit de constiintã cetãteneascã europeanã, manevrat de politruci, si transformãm edecurile universitãtilor, rãsãrite precum ciupercile dupã ploaie, în personalul actual si de viitor al scolii nationale. La asemenea trãznãi, vom avea rezultate pe mãsurã. Cu aceste douã mãsuri, telul de a face pulbere învãtãmîntul rural se îndeplineste cu succes. ÃŽn favoarea cui? ÃŽn interesul cui? Cînd jumãtatea de popor care vietuieste în sate nu poate fi urbanizatã în viitorul mediu, de ce condamnãm definitiv la ignorantã si bãdãrãnie copiii de sãteni, fondul genetic de aur al românitãtii??? Neuitînd toate acestea, trebuie subliniat cã din satul Chilia, ca din alte mii de sate, s-au ridicat în trecut oameni destoinici, cu dragoste de muncã, de scoalã, de culturã, cu stare materialã cinstit cîstigatã si cu dorinta de mai bine, unii ajungînd în functii înalte de stat. ÃŽn acest an, trei scoli din fosta comunã Talpa, înglobate comunei Bîrgãoani, din satele Chilia, Breaza si Homiceni au fost închise, trecute în «conservare», adicã lãsate sã se ruineze, cu ferestrele sparte, tavanele cãzute, tîmplãria distrusã de betivi si boschetari, adãpost pentru cîinii comunitari. Chiar si unicul local functional, din satul Talpa, se deterioreazã vãzînd cu ochii, doar douã încãperi mai sînt folosibile, pentru grãdinitã si scoala cu învãtãmînt simultan. Vã sugerez sã raportati aceastã situatie înfiorãtoare la nivelulul national si veti întelege ce tragedie ireparabilã se produce în satele României! Ministerul Educatiei, desi este unul dintre cele mai sãrace, în loc sã-si apere patrimoniul fãurit de-a lungul unui secol, de înaintasi si de oamenii satelor, a abandonat localurile scolilor în administrarea primãriilor lipsite de buget si de interes pentru învãtãmînt. Transportul «occidental»> oferã zilnic copiilor din Chilia cîte cel putin patru ore de asteptare în frig, ploaie si nesupraveghere, pentru cã 13 (treisprezece!!!) sate sînt «desevite» (cu adevãrat deservite!) de douã microbuze, mai tot timpul de un singur vehicul. E bine? Pentru cine este bine? Bani aruncati, copii nenorociti, sate golite de intelectuali? Dacã asta se doreste, e bine!
A renuntat la casã pentru binele copiilor din sat
ÃŽn satul Chilia, vechiul învãtãtor a încredintat fosta lui locuintã cooperativei de consum, în interesul localitãtii. Era cea mai frumoasã casã din comunã, mult mai frumoasã chiar decît conacul mosierului. Acum, o ruinã jefuitã, «privatizatã», în paguba nenorocitilor care au trudit toatã viata pe nimicul cooperatist comunist. E bine? Pentru cine? Dacã asta este politicã nationalã, atunci e bine! Satul nu are dispensar, cãmin cultural, absolut nimic din ce are în dotare orice sat francez. Esta urît, murdar, nu are canalizare, statie de epurare, ulite asfaltate... Tineretul pleacã unde vede cu ochii. Catolicii, în Spania, Italia si Franta. Ceilalti, la noroc, în Turcia, Grecia si Cipru, unde devin sclavi. E bine? Regionalizarea, dacã nu va fi, ca de obicei la români, formã fãrã fond (a spus-o genial Titu Maiorescu!) încã mai poate salva zona. Pãdurile, apa limpede a Moldovei, bisericile, unele din veacul al saisprezecelea, aerul curatãt, nepoluat, toate ar trebui sã fie adunate într-un proiect european ecoturistic si agricol, pãmîntul fiind excelent. Cine va face asta? Cei care acum lasã scolile sã se dãrîme sau le transformã în «bufet», cîrciumã adicã, la un popor cu traditie alcoolicã? Cei care se aleg deputati cu sacosa? (...) Vã rog sã-mi spuneti mie, fiicã de învãtãtori, profesoarã o viatã întreagã, legatã sufleteste de sat si de scoalã, cine si cum va salva scoala, deci România? Si cine va salva de la distrugere satul meu natal, modernizîndu-l, refãcînd scolile, clãdind ce nu a avut niciodatã si este azi necesar oricãrui sat european, ocrotind copiii, aducînd înapoi din Spania si Italia pãrintii acestor copii pãrãsiti, prin aceastã operã de salvare salvînd în realitate România, obositã acum, scepticã si sãtulã de promisiuni fãrã acoperire? Am optzeci de ani si nu voi putea sã vãd îndeplinitã aceastã eventualã minune a renasterii nationale. Dar mãcar sã înceapã în zilele mele si sub ochii mei ! Cînd, cum si cine începe în realitate aceastã operã giganticã, dincolo de cuvinte?
Alexandrina Camelia MANCAS,
profesor pensionar, mai 2013, Challuy, Franta
|
Autentificare
