Sezi lîngã mine, copile...!
Acasã la duduia Otilia
Miercuri, 12 februarie 2014, la orele amiezei, la Iasi s-au învrednicit cîtiva oameni inimosi a aniversa cei 120 de ani scursi de cînd, dupã cum scrie în Buletinul de nascere nr. 6, la Cotu Vamis, în judetul Roman, a vãzut lumina zilei una dintre cele mai suave voci ale liricii românesti, Alexandra Gavrilescu, cunoscutã sub numele de Otilia Cazimir. S-au petrecut cu acest prilej prin bãtãtura micutei case de pe priporul ulitei ce urcã din Elena Doamna, poetul si filologul Horia Zilieru, profesorul universitar dr. Constantin Parascan, poeta si custodele asezãmîntului muzeal, Indira Spãtaru, actrita Iulia Deloiu-Trif, de la Teatrul pentru Copii si Tineret „Luceafãrul“, profesorii Angela Negoitã si Viorel Câtea, precum si, cum era firesc de altfel, numerosi elevi din ciclul primar al Scolii „Otilia Cazimir“ din Iasi, aflati în grija institutoarei Elena Andrei. Momentele muzicale, de mare finete, au fost asigurate de asist. univ. Lucian-Florin Tarnavschi, trompetistul Lucian Agache, de la Universitatea de Arte „George Enescu“ Iasi si chitarista Claudia Ungureanu, elevã în clasa a V-a la Colegiul National de Arte „Octav Bãncilã“, clasa prof. Vasile Gavris.
„Oameni ca Otilia Cazimir si ca altii, care lasã ceva în urma lor sînt fãrã de moarte, sînt nemuritori“, afirma, pe bunã dreptate prof. univ. dr. Constantin Parascan în cuvîntul sãu. „De altfel, cu multi ani în urmã am si scris o carte care se si numea asa: «Nemuritorii literaturii române». Otilia Cazimir face parte dintre acestia. Interesant este faptul cã destinul meu, viata mea de scriitor, de muzeograf, de profesor universitar e legatã de destinul acestei case muzeu. ÃŽn concluzie, si rãmînerea mea la Iasi“.
Si dacã discursul profesorului Parascan s-a concentrat cu obstinatie asupra obsesiei copilãriei, cel al maestrului Horia Zilieru, dãruit în exclusivitate nouã, s-a dovedit a fi impregnat de nostalgii rememorative; firesti, de altfel, dacã tinem seama de legãtura de suflet pe care a conservat-o atît în timpul vietii poetei cît si dupã trecerea acesteia în tãrîmul vesniciei.
„120 de ani de la nastere si 63 de ani de cînd am cunocut-o. Pentru mine acest spatiu este drag. Pentru cã, uneori spuneam: Pallas Atena pãzind limitele. Aici simteam cã duhul poetic trece dincolo de limite. Am iubit-o pe marea poetã si nu mi-e fricã de aceste cuvinte. De multe ori veneam singur; poate cã nici nu bãteam în poartã, poate cã nici nu bãteam la usã. Voiam numai s-o vãd. Cînd mã apropiam avea o vorbã: «De ce nu mi-ai telefonat înainte, sã te întîmpin? Si sã-ti fac o cafea, asa cum îi fãceam lui Top» (G. Topîrceanu nn). Vãd soba, vãd scaunul pe care se aseza într-o rochie albastrã, frumoasã, cetindu-mi o paginã din acelea scrise într-o trezie de la cinci dimineata. Cel putin douã mii de cuvinte. Frumusetea sa trecea în aceastã blîndete, în aceastã înduiosare. ÃŽntotdeauna m-am întrebat de unde vine aceastã blîndete? De unde vine aceastã mîngîiere? Imaginati-vã întoarcerea Maicii Domnului, cînd acolo, pe Golgota, pe dealul Cãpãtînii, ea era mama care-si conducea fiul cu toate surorile ei, acele femei blînde si cernite, aplecatã asa ca o întrebare peste pagini de carte nescrisã si nu mai este mama fiului ci este o fiicã, pentru cã Domnul Iisus intra în ceea ce se cheama dumnezeire. ÃŽmi imaginez cã noi avem blîndetea, înduiosarea, împãcarea de pe chipul mamei fiului sãu îndumnezeit. Am rãmas cutremurat cu cîtã frumusete te întîmpina. Cum se destãinuia. Cum trecuse sã spunã lucruri care nu transpar în poezia sa. Lucruri care pãreau atît de obisnuite, dar într-o modestie extraordinarã. Cu aceastã zestre a descoperirii sentimentelor poetice, a descoperirii sunetului muzical, a descoperirii a ceea ce înseamnã galbenul, culoarea orbului, trebuie sã o pretuim. Dincolo de poezia pentru copii, care, sã stiti, nu se scrie atît de usor. ÃŽn poezia sa este un fel de lecturã. E un fel de Upanisade, sã spun: «Sezi lîngã mine, copile, si-ascultã aceastã poezie!» Duiosia, blîndetea, cîntecul, preajma frumoasã, luminoasã, convorbirea cu stelele de pe cer, toate se regãsesc în aceastã poezie. Dincolo de poezia mare, profundã a Otiliei Cazimir, în care cîntã un neant, acestã revãrsare a luminii, a preotilor, a bunicilor, acest pelerinaj sentimental... Imaginati-vã aici duhul bunicilor, imaginati-vã aici cum bãtea o pendulã, casele, locurile unde s-a nãscut... Si dintr-o datã, prin versurile ei cãpãtau o altã luminã. Ati vãzut acolo... existã o poezie despre casa asta micã si luminoasã, dar înaltã în sufletul meu. «Unde sînteti voi florilor?». Sã rãmînem în lumina unei mari poete, sã o iubim si nu mi-e teamã cã nu va fi cetitã. Ati vãzut cum vin copiii si-o cetesc cu sufletul, cu ochii si cu mintea“.
Cît despre povestea sentimentalã dintre Otilia Cazimir si G. Topîrceanu, maestrul Horia Zilieru se declarã de-a dreptul fascinat:
„Este o poveste de dragoste foarte frumoasã. N-o s-o limpezim noi acuma, dar eu sînt foarte bucuros cã e încã o pereche nemaipomenitã în literatura lumii, asemeni lui Mihai Eminescu si Veronica Micle. Pe Veronica Micle o iubesc enorm, cu scrisul ei, atît cît este. Sînt niste oglinzi. Este prima femeie care îi spune: «Geniu tu planînd în lume...» Lui Eminescu. «Vîrfu-nalt al piramidei, tîmpla mea n-o poate-atinge». Iatã ce cuplu frumos. Ca si cel al lui G. Topîrceanu si Otilia Cazimir. Deci, nu sîntem atît de sãraci nici în aceastã întîlnire a douã suflete alese. Orice am spune, Eminescu este spiritul nostru tutelar.
|
Autentificare
