Cultura, încotro?
Amãrât ca mine nu-i/ Mãi dorulet mãi/ Decât frunza codrului/
Mãi dorulet mãi
Dacã cineva, parafrazând motto-ul de mai sus, ar înlocui cuvântul „amãrât“ cu „cârcotas“, poate cã n-ar gresi. Si nici nu m-as supãra. ÃŽnsã nu am cum sã nu-mi spun plângerile ca multi dintre cei ca mine. Sã vedem... ÃŽn urmã cu mai multe luni de zile, eram invitat la Iasi, la una dintre cele mai vechi societãti stiintifice si culturale din tarã, sã tin o conferintã. Frumos! ÃŽn program, figura un foarte distins profesor din Bucuresti, care urma sã ne întrebe „ÃŽl mai meritãm pe Eminescu?“, dupã care urmam eu cu „Cetãtile Moldovei“. Iasi, atmosferã universitarã, lume subtire, asistentã aleasã, salã plinã, mi-a plãcut cã cel putin jumãtate dintre cei prezenti era tineri. Frumos! Mi-am spus cã, neapãrat erau studenti si, în mintea mea nãroadã, am socotit cã unii reprezentau viitori oameni de literaturã (dascãli, scriitori, jurnalisti, critici literari si asa mai departe), iar ceilalti istorici. Numai cã bucuria si plãcerea mea au fost de scurtã duratã. Nu si-a început bine profesorul bucurestean expozeul (un splendid si bine documentat studiu), cã pâs-pâs (cu mare grijã ca nu cumva sã deranjeze asistenta), toti tinerii au dispãrut si au rãmas numai de-alde noi, ãstia mai copti. Cu ocazia centenarului lui Nichita Stãnescu, am fost invitat la minispectacolul realizat la un liceu, cu recitãri din poezia celui dispãrut dar si cu evocãri si versuri proprii. Cea mai apreciatã a fost o elevã din ultima clasã, aureolatã cu titlul de „poetã a liceului“, care a recitat din lirica poetului dar si din propria productie. Frumos! Numai cã în discutia cu doamna dirigintã a fetei, aceasta ne-a relatat cã atunci când i-a oferit tinerei recitatoare cartea cu versurile poetului (una care are pe copertã efigia acestuia), speranta poeziei noastre s-a dumirit si si-a exprimat surpriza: „Aaaaaa... e bãrbat! Credeam cã Nichita e femeie!“. Se vede treaba cã nu-l citise pe poet si o cunostea mai bine pe cântãreata noastrã amatoare de scandaluri. ÃŽn urmã du foarte multi ani, dupã 1944, când luase fiintã ARLUS (Asociatia Românã de Legãturi cu Uniunea Sovieticã), eram la Galati, si fusesem dusi cu scoala, alãturi de militari si alti amatori de culturã, la o salã mai încãpãtoare, un cinematograf, la un recital de operã, sustinut de o celebrã solistã din Leningrad. Biata de ea! Cred cã si-a blestemat soarta. Pe cât de mult patos punea în interpretarea repertoriului, pe atât de multe si sonore era chicotelile, fluierãturile si comentariile desuchiate ale publicului spectator. Dupã revolutia (sau ce va fi fost ea) din '89, când s-au mai slobozit granitele înainte de a ne fi închise cu lacãte grele pentru multi ani, i-am auzit pe cei care au apucat sã ia contact cu cultura vesticã (ca sã nu mai vorbim de cea de dincolo de ocean) si care nu prea erau încântati. Nu cã noi am fi fost pe cai mari, dar nici sã nu stii cã Venetia este în Italia, cã Picasso nu este marcã de automobile ori cã pãmântul nu aratã ca o tobã, ci ca un cartof.
Titlul cãrtii de pe noptierã...
Uite cã blestemul ne-a ajuns. A apãrut si la noi un nou gen de culturã, pe care am denumit-o „Cultura TV - Presã - Internet“. Remarcati cã nu am introdus în ecuatie si radio-ul, fiindcã este o nãscocire perimatã. Cine mai ascultã astãzi radioul? Poate undeva pe un vârf de munte sau tinerii amatori de MP3, cu cãstile la urechi. Noul gen de culturã este facilã, comodã, nu te obligã la nici un efort, îti vine la pachet, în culori, gata interpretatã si, fapt notoriu, îti asigurã un pospai de culturã, care nu te alungã (mai corect, autoalungã) dintre intelectuali. Ba, dacã esti mai istet la minte, poti face caz de cultura si cunostintele tale. Din toate domeniile. Ia îndrãzneste si acuzã pe un cunoscut de lipsã de culturã! Nu te mai speli cu toatã apa la îndemânã, fie cã este un râu precum Cuejdiul sau Dâmbovita dacã nu Dunãrea. Dar dacã-l întrebi, pe neasteptate, pe cel revoltat, care este titlul cãrtii de pe noptierã (dacã o are, cartea nu noptiera), pe care o citeste, zãu cã... âââââââ, o sã se bâlbâie. Toate cele de mai sus mi-au fost prilejuite de o recentã întâlnire cu mai multi oameni de condei veniti de departe. Nu cã sunt omul amãnuntului, dar este interesant pentru cititor sã afle mai multe. Cupola bibliotecii avea chiar în mijloc, pe pardosea, o glastrã cu flori. Scaunele erau asezate în cerc, pe douã rânduri. Pe rândul dinspre centru erau obisnuitii întâlnirilor de aceste gen, în vreme ce al doilea rând, din afarã, era ocupat, ochi (ba mai stãteau câtiva în picioare), de elevi. Ce frumos!, mi-am zis. Si din partea amfitrionului nostru, si din a profesorilor. ÃŽnsã ca la Iasi, încet-încet, rândul exterior de scaune s-a golit. Dumnezeu sã mã batã dacã gresesc (cârcotas, ce vreti!), am deslusit pe obrazul ultimului plecat roseata rusinii cã era chiar cel de pe urmã. Mai departe, ce sã spun? Recunosc cã am dat si eu în dârdora puzderiei de cetãteni de toate genurile care vãd, constatã, mârâie si se plâng de ce vãd si constatã dar... nimeni nu dã solutii. Cuminti, viabile, realizabile. Cum ar putea merge cultura foarte bine - sau mãcar bine - când nici un domeniu, absolut nici unul din societatea noastrã postrevolutionarã nu merge ? Nici mãcar la un minimum acceptabil? Realitatea este una singurã: o ducem prost ! Din ce în ce mai prost si tot mai prost, fãrã nici un fel de perspectivã. Viata este mereu tot mai grea si pentru marea majoritate a oamenilor care au rãmas. Oricât ai fi de nesimtit si lipsit, tu personal, de necazuri si de grija zilei de mâine, nu poti rãmâne indiferent când vezi ce se întâmplã în jurul tãu. Pânã la urmã ... mai cã-ti vine sã continui cântecelul din moto: Si-asa-mi vine câteodatã / Mãi dorulet mãi / Sã mã duc în lumea toatã/ Mãi dorulet mãi... Unde, Dumnezeule, unde?
|
Autentificare
