 Un bãtrîn si „istoria“ sa în vremuri crunte
• un pietrean, Ioan Susan, are 95 de ani si este printre putinii care mai pot povesti despre ce le-a fost dat sã trãiascã în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial • avea numai 19 ani cînd a plecat front si a simtit pe viu urgiile din prima linie, fiind si rãnit • în timpul retragerii din Rusia a fost luat prizonier si închis într-un lagãr de muncã de la Odessa • „Cînd m-am întors de pe front mi-am cãutat camarazii, dar nu am mai gãsit decît unul, la Grumãzesti“, ne-a relatat nonagenarul •
Piatra Neamt, o dimineatã de octombrie 2016. Aflasem cã, undeva pe strada Dacia, un bãtrîn are ce povesti si cãutam febrili adresa dupã ce fãcusem preparativele necesare pentru a ne întîlni. Ne-am încurcat un pic printre blocuri, dar ne-a scos din impas una din fiicele celui care ne stîrnise curiozitatea gazetãreascã. Ajungem si intrãm într-un apartament situat la parter. ÃŽntr-o camerã, „cuminte“, stînd pe pat, ne astepta cel ce avea sã ne fie interlocutor. Ne sar în ochi, pe o vitrinã, cîteva diplome de onoare si un brevet prin care se decernase o decoratie militarã, înrãmate la un loc. Dar ce este special cu acest bãtrîn? A depãsit 95 de ani, e sãnãtos, doar vederea fiindu-i afectatã de trecerea anilor, perfect lucid si se numãrã printre putinii nemteni care mai pot povesti ce le-a fost sã trãiascã în a doua conflagratie mondialã. Iar Ioan Susan, cã despre el este vorba, a trecut prin multe, experienta sa de viatã cu greu mai gãsind-o la altii. Pret de aproape douã ceasuri cu greu am îndrãznit sã-l întrerupem cu întrebãri pe nonagenarul care a avut rãbdarea si îngãduinta sã ne relateze „istoria“ sa în vremuri grele. Totul cu un ton molcom, uneori nostalgic, de bunic sfãtos, statut dat de ceea ce i-a fost „scris“ sã trãiascã în aproape un secol de existentã. Acum, cu pãrul nins, rememoreazã ca si cum ar fi fost ieri, cu fluentã si cu o exactitate de invidiat, momentul în care a devenit soldat, instructia, plecarea pe front. Si episoade crunte, inenerente unui rãzboi. Stie date, nume de camarazi si superiori, dar si locatii exacte, povesti adevãrate, care fascineazã. Nu a uitat nici perioada cît a fost prizonier, dar nici întoarcerea acasã, cînd ajuns din nou în tarã a fost rugat de sasii din Bod, judetul Brasov, sã rãmînã acolo.
„Cînd m-am întors de pe front mi-am cãutat camarazii, dar nu am mai gãsit decît unul, la Grumãzesti“
„OSTASI, vã ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrãjmasii din Rãsãrit si Miazãnoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reîmpliniti în trupul tãrii glia strãbunã a Basarabilor si Codrii Voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre. OSTASI, plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sã cuprindeti cu jertfa voastrã ceea ce au supus strãmosii nostri cu lupta lor. ÃŽnainte. Fiti mîndri cã veacurile ne-au lãsat aici straja dreptãtii si zid de cetate crestinã. Fiti vrednici de trecutul românesc“. Asa suna parte din celebrul ordin dat de la Piatra Neamt, pe 22 iunie 1941, de maresalul Ion Antonescu prin care anunta începerea ostilitãtilor pentru eliberarea Basarabiei. Hazardul a fãcut ca decizia maresalului sã se rãsfrîngã si asupra nemteanului despre care relatãm în acest articol. Ioan Susan avea doar 19 ani cînd s-a înrolat. Ar fi putut sã scape de viata cazonã în vremuri tulburi, dar el a decis altceva. „Anii tineretii mi i-am petrecut în rãzboi. Aveam 19 de ani cînd m-am înrolat, iar cînd m-am întors avem 23. Au venit si ne-au întrebat care vrem sã luptãm si am plecat. Am fost mai multi din sat de la mine, de la Humulesti. Eram acasã nouã frati, cinci fete si patru bãieti. ÃŽn mod normal nu ar fi trebuit sã fiu încorporat, pentru cã tata era invalid, dar plecarea mea însemna un ajutor bãnesc pentru familie. Erau timpuri grele, asa cã m-am dus. Am fost singurul din familie care m-am înrolat atunci, iar la început a fost ca o aventurã. Eram tînãr si nimic nu era greu atunci. Am fost încorporat la Tîrgu Neamt, în Batalionul 13 Vînãtori de Munte. ÃŽnainte de a pleca pe front am fãcut o instructie rapidã, minimã, de vreo douã luni, dar extrem de grea. Dupã aceste douã luni am fost dus în Rusia, unde era frontul, în Crimeea, iar de acolo pînã în Caucaz, la Novosibirsk“, rememoreazã pietreanul. Apoi îsi aminteste de-un episod hazliu, petrecut chiar în zona de ostilitãti în primele zile de „contact“ cu realitãtile rãzboiului: „Am fãcut icter, gãlbenare cum se spunea. Un cãpitan, Nitã Ioan se numea, m-a vãzut galben la ochi s-a uitat la mine si mi-a spus: «Nici n-ai ajuns bine pe front si te-ai îngãlbenit?». Credea cã mi-era fricã, dar nu era asta. A chemat apoi sanitarul“, ne-a povestit rîzînd Ioan Susan. Aveam sã aflãm cã plecarea pe front a însemnat un mars de la Tîrgu Neamt la Pascani, dupã care zile întregi cu trenul pînã la destinatie. „Am mers cu trenul pînã în Crimeea si mai toti soldatii erau din zona Tîrgu Neamt si împrejurimi: Humulesti, Ocea, Grumãzesti, Bãltãtesti, Pipirig, Vînãtori. Eram multi si am ajuns sã-i cunosc pe toti. Vreo 200, jumãtate de la artilerie si jumãtate de la vînãtori de munte. Cînd m-am întors de pe front mi-am cãutat camarazii, dar nu am mai gãsit decît unul, la Grumãzesti. Ceilalti...“, zice interlocutorul nostru cu voce stinsã. Urmeazã o tãcere apãsãtoare. Probabil, bãtrînul retrãia momente crunte cînd lîngã el oameni cu care împãrtise si bune, dar mai mult rele în rãzboi s-au stins rãpusi de gloante sau în bombardamente. Si el a fost rãnit. De mai multe ori. „Are pe corp si acum cicatricile de la schije“, am aflat într-o searã de la un nepot.
„Atît de frînti eram încît dormeam mergînd si visam“
Evolutia ostilitãtilor a fãcut ca humulesteanul sã participe si la luptele grele pe care Armata Românã le-a purtat în regiunea orasului Odessa. Pe front a prins si contraofensiva sovieticã de la Cotul Donului, clipele cumplite ale retragerii cãtre Basarabia si cãderea în prizonierat.
„Cãpitanul companiei din care fãceam parte a primit ordin sã asigurãm retragerea. Grea misiune, forta rusilor era mare, se trãgea continuu, tunurile nu conteneau o clipã. La un moment dat, cãpitanul a luat legãtura cu avioanele românesti sã bombardeze orasul, cã nu se putea intra. A venit escadrila «Rîndunica», asa se numea, se învîrteau avionale pe sus precum cocorii, dar erau atît de sus cã se vedeau cît o cioarã. Apoi se lãsa cîte unul în picaj, parcã cãdea. Lansa cîte o bombã, apoi pleca. S-a creat o bresã si trebuia sã trecem un canal cum ar fi Dunãre - Marea Neagrã. Traversarea se fãcea pe o punte, unul cîte unul. Acolo ne-au luat la ochi lunetistii. S-a tras cam de la un kilometru distantã, din oras. Multi au murit, multi au fost rãniti. Eu? Cred cã am avut noroc, cã mi-a venit rîndul mai la urmã sã trec. Am avut zile“, rememoreazã veteranul cu ochii scînteind de emotia aducerilor aminte. Povestea anilor de rãzboi curge cu aspecte din viata petrecutã în transee, cu privatiunile de tot felul, cu istorisiri despre eforturile supraomenesti ale comandantilor si soldatilor români pentru a pãstra pozitiile de luptã si de a opri inamicul. Zile pline de neprevãzut, mereu în umbra mortii. „Am urcat apoi pe niste înãltimi, eram cam 1.000 de insi, iar comandantul ne-a ordonat sã punem mitralierã lîngã mitralierã, sã tinem piept. Ne-am organizat, dar într-o noapte rusii au atacat cu efective mult superioare nouã, plus cã aveau sustinere masivã din partea artileriei. Cu pistoale automate au intrat peste noi si au fãcut prãpãd. Multi au mai murit. Nu stiu cum s-a fãcut, poate priceperea comandantilor, dar am reusit sã scãpãm teferi si din aceastã împrejurare. Aveam sã ajungem iar în Crimeea, dar era crunt. Nu aveam nici apã, nici mîncare, trebuia sã mergem continuu. Eram atît de slãbiti si vlãguiti încît mergeam si dormeam. Ne legam între noi cu sfoarã, sã nu rãmînã cineva în urmã. Atît de frînti eram încît dormeam mergînd si visam. Ne-am retras asa pînã am ajuns în Basarabia“.
Un pic de istorie
Bãtãlia de la Odessa a fost parte a luptelor de pe frontul de rãsãrit al celui de-al Doilea Rãzboi Mondial din anul1941. Armata românã, dupã eliberarea Basarabiei, a declansat pe 14 august 1941 operatiunea de cucerire a orasului-port Odessa, o bazã navalã si aerianã de maximã importantã pentru Uniunea Sovieticã, fãrã sprijin german, aceasta constituind o operatiune militarã strict româneascã. Corpul IV de Armatã, comandat de generalul Nicolae Ciupercã, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie si Divizia I-a blindatã), întreTighina si Dubãsari. Armata a IV-a a încercat sã cucereascã rapid Odessa dar s-a oprit în fata unor linii de apãrare fortificate, pregãtite din timp de cãtre sovietici. Datoritã rezistentei Armatei Rosii, armata românã a luptat trei luni ca sã cucereascã orasul. Bãtãlia de la Odessa a constituit cea mai mare victorie militarã româneascã din cea de a doua conflagratie mondialã. Efectele actiunilor combinate au condus la slãbirea apãrãrii sovietice care va ceda în cele din urmã, orasul fiind ocupat pe 16 octombrie 1941. Numãrul prizonierilor sovietici s-a ridicat la aproximativ 6.500, dublat de pierderi importante de armament si echipamente militare. În acelasi timp, din totalul de circa 340.000 de militari angajati de România în bãtãlia Odessei, pierderile au fost mari: 17.729 de morti, 63.345 de rãniti si 11.471 de dispãruti.
O permisie în urma cãreia putea fi împuscat
ÃŽn timpul rãzboiului, Ioan Susan a avut o singurã permisie, la doi ani dupã ce a fost încorporat, dar acesta putea sã se termine cu o acuzã gravã si cu împuscarea. A întîrziat la întoarcere din cauza unor zvonuri contradictorii. Se dusese vorba printre cei plecati cã pot sta mai mult. La vremea respectivã sã verifici un astfel de zvon era extrem de greu, iar nemteanul nostru a luat de bune cele ce se vehiculau. Si n-a fost singurul în aceastã posturã. „Asa era regula, cine avea doi ani, putea pleca acasã. Sediul militar al regimentului se mutase tocmai în Oltenia atunci cînd eu am obtinut dreptul de permisie. Am plecat la Humulesti, dar m-am întors mai tîrziu cu o lunã decît trebuia. Aveam un plutonier major, Hristea Gheorghe, din Humulesti, era de-al meu, de acasã si m-a întrebat de ce-am fãcut prostia asta. I-am spus ce se spunea, cã puteam sta mai mult. Eram mai multi care am întîrziat, cãci dacã eram numai eu, mã împuscau ca fiind dezertor. Asa am scãpat cu o pedeapsã de 10 palme peste obraz pe care mi le-a dat un colonel“.
Înapoi la Odessa, în prizonierat si înrolarea în Divizia Horia, Closca si Crisan
Dupã zile cumplite petrecute în retragere, Ioan Susan si camarazii sãi au ajuns într-un sfîrsit la Tighina, oras basarabean amplasat pe malul drept a fluviului Nistru (acum face parte din autoproclamata Republicã Transnistreanã). Scãpaserã din infernul rus si faptul cã pãseau pe pãmînt românesc le dãdeau sperante cã vor ajunge acasã. N-a fost sã fie. Au fost înconjurati de rusi, somati sã se predea, în caz contrar urmînd a fi ucisi. Asa a început prizonieratul si, ca un fãcut, Ioan Susan a ajuns iarãsi la Odessa, fiind încarcerat într-un lagãr. Muncã silnicã grea, pînã la istovire, la reconstructia marelui oras-port distrus de bombardamente sau la cîmp. Totul pentru un blid de mîncare, atît cît sã nu moarã de foame: „Eram cam 2.000, juma' români, juma' nemti. Munceam ca sã trãim. Abaterile erau grav sanctionate“. ÃŽntre timp, Iosif Visarionovici Stalin, comandantul suprem al Armatei Rosii a decis înfiintarea (în octombrie 1943), în URSS, a Diviziei Tudor Vladimirescu, una formatã în principal din români, care aveau de ales între a fi prizonieri în Gulag sau sã treacã de partea Aliatilor, tuturor prezendu-li-se regimul Antonescu ca fiind nelegitim. A urmat, la 12 aprilie 1945, la initiativa guvernului Petru Groza constituirea celei de-a doua divizii de voluntari, Horia, Closca si Crisan, urmînd ca aceasta sã fie trimisã în teatrele de opreratii în luna mai. Acest lucru nu s-a mai petrecut deoarece Germania hitleristã a capitulat. Nonagenarul pietrean ne-a mai istorisit si cum a ajuns sã facã parte din a doua divizie. A fost o decizie luatã în functie de situatia în care se afla - prizonier de rãzboi si incertitudinea zilei de mîine date fiind conditiile din lagãr. Practic, a fost o hotãrîre disperatã în speranta cã va scãpa cu viatã. ÃŽn fond, pe front mai fusese. „Au venit si ne-au întrebat cine vrea sã lupte împotriva Germaniei. M-am gãsit acolo, în lagãr, cu un vãr, unul Vasile, care m-a întrebat «Ce facem Ioane? Decît aici, cine stie cît stãm, cine stie de-om trãi, mai bine luptãm împotriva Germaniei. Asa am dat haina de prizonier la rusi si am îmbrãcat iar uniforma militarã. Ne-am pregãtit o sãptãmînã si cu un tren rusesc am mers pînã la Ploiesti, apoi la Pitesti si Curtea de Arges, la Cluj si Brasov“.
Dor de Humulesti
Si, brusc, rãzboiul s-a terminat. „Era asa o bucurie, de nu pot sã explic. N-am nici acum cuvinte sã vã spun ce simteam în acele clipe. Au început sã se limpezeascã lucrurile. Au plecat întîi acasã soldatii mai în vîrstã, iar tineretul a rãmas la urmã“, spune oftînd bãtrînul de 95 de ani. Desi rãzboiul se terminase, pentru nemtean clipa liberãrii a fost amînatã. Pînã sã ajungã acasã, încã soldat fiind, o vreme a fost gãzduit în gospodãria unui sas din Bod, judetul Brasov. Si, datoritã firii sale cinstite, a comportamentului pe care l-a avut cu cel care-l gãzduia, moldoveanul a fost pretuit de etnicul german. „Sasul ar fi vrut sã rãmîn, sã mã cãsãtoresc acolo. N-am putut. Doream sã ajung acasã, la Humulesti. La plecare mi-a umplut ranita cu de toate: cononaci, pîine, pãstrãmuri, afumãturi si cîte si mai cîte. Gospodari mai erau sasii. ÃŽn schimb alti soldati au fãcut stricãciuni, chiar au furat cã stiau cã pleacã. La regiment, ne-au adunat pe toti, vreo sutã de insi si ne-au luat ranitele la control. Cînd au vãzut ce am înãuntru, au trimis un soldat la gazdã. Acesta a venit si a confirmat cã el îmi dãduse bunãtãtile. Altfel, as fi fost aspru pedepsit. Atunci am primit livretul militar, o decoratie, iar cînd am venit acasã am mai gãsit una“, ne-a mai destãinuit fostul vînãtor de munte, acum veteran de rãzboi. ÃŽn altã ordine de idei, astãzi, 3 noiembrie, Armata Românã aniverseazã 100 de ani de la înfiintarea trupelor de vînãtori de munte.
Un brevet, trei diplome de onoare si trei decoratii
Mai aflãm cã dupã revenirea acasã, din rãzboi, s-a angajat la Sanatoriul Bisericani, dar asta dupã ce a fost pacient acolo. „Am stat internat un an si jumãtate pentru cã atunci cînd am venit de pe front aveam TBC. Mi-a fost rãu acasã, iar pãrintii m-au dus la doctor. Era o boalã contagioasã si a fost nevoie de internare. Asa am ajuns la Bisericani. Cînd m-am fãcut bine m-am dus la conducere sã fac o cerere pentru a obtine un serviciu. Era un doctor, Secter, care mi-a aprobat-o imediat si am rãmas la pazã. Era pazã armatã acolo si eu care venisem din rãzboi eram numai bun, pentru cã stiam sã umblu cu arma. Si am rãmas acolo 30 de ani. Tot la Bisericani mi-am cunoscut si sotia, lucra la cresã si tot acolo s-au nãscut si cei trei copii ai mei, doi bãieti si o fatã“, ne mai spune pietreanul. La plecare mai aruncãm ochii pe peretele camerei în care Ioan Susan îsi petrece cea mai mare parte din timp, acolo unde la loc de cinste stau diplome primite cu diverse ocazii pentru serviciile militare aduse tãrii. Este vorba de un brevet - decret, 336/1995, semnat de primul presedinte post-decembrist, Ion Iliescu: „Se conferã medalia Crucea Comemorativã a celui de-al doilea ãzboi mondial 1941 - 1945 domnului Susan Ioan pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial“. La aceasta se mai adaugã douã diplome de onoare din 29 aprilie 2012 si 29 aprilie 2014, conferite de Primãria Piatra Neamt „în semn de recunostintã pentru meritele deosebite în lupta pentru apãrarea patriei, semnate de primarul Gheorghe Stefan, si o alta, similarã, ce poartã semnãtura edilului pietrean Dragos Chitic.
Cu barda prin Bucuresti
Ioan Susan s-a mutat de la Bisericani în Piatra Neamt unde, asa cum spuneam, are un apartament. Sotia l-a pãrãsit cu ani în urmã, trecînd la cele vesnice, iar de el are acum grijã fiica Elena. Îl viziteazã si fiii, Constantin si Ioan. Dupã pensionare a fost extrem de activ, poate si datoritã faptului cã a trãit zeci de ani în naturã prin prisma serviciului, în mirifica zonã a Bisericanilor. Cutreiera împrejurimile urbei de sub culmea Pietricica si nu numai, fãcînd lungi plimbãri pentru a se recrea sau în cãutare de tot felul de fructe de pãdure. Un nepot ne-a spus cã în urmã cu ceva ani, bãtrînul se supãrase pe unul din fii. Motivul: unul ilar: Într-o drumetie acesta din urmã nu putuse sã se urce într-un copac, lucru de neconceput de cãtre veteranul de rãzboi. Trebuie însã spus cã fiul avea si el o etate: vreo 60 de ani. Un episod neplãcut i-a fost dat sã trãiascã chiar în apropierea locuintei. Acum cîtiva ani, în timp ce se întorcea acasã a fost jefuit de niste nelegiuiti. S-a opus atît cît l-au ajutat puterile, dar a rãmas marcat de întîmplare. Firea lui de om onest nu realiza cum de e posibil ca semeni de-ai tãi sã se dedea la astfel de josnicii. Episoade hazlii cu bãtrînul ne-au fost relatate de doi nepoti, Marius si Alexandru. Dupã decembrie 1989, acestia porniserã o afacere si fãceau drumuri dese la Bucuresti, iar bunicul, veteran fiind, avea dreptul la cãlãtorii gratuite cu trenul. Asa cã îi însotea în Capitalã, dar nu oricum. Auzise cã marele oras nu ducea lipsã de infractori si pentru orice eventualitate avea la el, într-o geantã, o micã secure. Sã fie acolo în caz de nevoie, pentru descurajarea vreunui ticãlos.
|
Autentificare
