Monitorul de Neamt si Roman ziarul din judetul Neamt cu cei mai multi cititori
  Stiri azi     Arhiva     Cautare     Anunturi     Forum     Redactia  
AutentificareAutentificareInregistrare 
RSS News Feed - Monitorul de Neamt Retele Sociale si RSS
RSS - Monitorul de Neamt
Calendar- Arhiva de Stiri Noiembrie 2016
LMMJVSD
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930    
Stiri pe e-mail - Newsletter Monitorul de Neamt Newsletter
Nume:
Email:
Links - Link-uri catre site-uri utile Link-uri
 Monitorul Neamt
 Judetul Neamt
 rochii.ro
 fantastic.ro
 culise.ro
 grazie.ro
 odeon.ro
Optiuni Pagina Optiuni pagina
Adauga in Favorites Adauga in Favorites
Seteaza Pagina de start Seteaza Pagina de start
Tipareste pagina Tipareste pagina


























Monitorul de Neamt » Stiri Locale 3 Noiembrie 2016
Tipăreste articolul - Varianta pentru imprimantă Trimite acest articol unui prieten  prin email
Un bătrîn si „istoria“ sa în vremuri crunte

Un bătrîn si „istoria“ sa în vremuri crunte

• un pietrean, Ioan Susan, are 95 de ani si este printre putinii care mai pot povesti despre ce le-a fost dat să trăiască în cel de-al Doilea Război Mondial • avea numai 19 ani cînd a plecat front si a simtit pe viu urgiile din prima linie, fiind si rănit • în timpul retragerii din Rusia a fost luat prizonier si închis într-un lagăr de muncă de la Odessa • „Cînd m-am întors de pe front mi-am căutat camarazii, dar nu am mai găsit decît unul, la Grumăzesti“, ne-a relatat nonagenarul •

Piatra Neamt, o dimineată de octombrie 2016. Aflasem că, undeva pe strada Dacia, un bătrîn are ce povesti si căutam febrili adresa după ce făcusem preparativele necesare pentru a ne întîlni. Ne-am încurcat un pic printre blocuri, dar ne-a scos din impas una din fiicele celui care ne stîrnise curiozitatea gazetărească. Ajungem si intrăm într-un apartament situat la parter. Într-o cameră, „cuminte“, stînd pe pat, ne astepta cel ce avea să ne fie interlocutor. Ne sar în ochi, pe o vitrină, cîteva diplome de onoare si un brevet prin care se decernase o decoratie militară, înrămate la un loc. Dar ce este special cu acest bătrîn? A depăsit 95 de ani, e sănătos, doar vederea fiindu-i afectată de trecerea anilor, perfect lucid si se numără printre putinii nemteni care mai pot povesti ce le-a fost să trăiască în a doua conflagratie mondială. Iar Ioan Susan, că despre el este vorba, a trecut prin multe, experienta sa de viată cu greu mai găsind-o la altii. Pret de aproape două ceasuri cu greu am îndrăznit să-l întrerupem cu întrebări pe nonagenarul care a avut răbdarea si îngăduinta să ne relateze „istoria“ sa în vremuri grele. Totul cu un ton molcom, uneori nostalgic, de bunic sfătos, statut dat de ceea ce i-a fost „scris“ să trăiască în aproape un secol de existentă. Acum, cu părul nins, rememorează ca si cum ar fi fost ieri, cu fluentă si cu o exactitate de invidiat, momentul în care a devenit soldat, instructia, plecarea pe front. Si episoade crunte, inenerente unui război. Stie date, nume de camarazi si superiori, dar si locatii exacte, povesti adevărate, care fascinează. Nu a uitat nici perioada cît a fost prizonier, dar nici întoarcerea acasă, cînd ajuns din nou în tară a fost rugat de sasii din Bod, judetul Brasov, să rămînă acolo.

„Cînd m-am întors de pe front mi-am căutat camarazii, dar nu am mai găsit decît unul, la Grumăzesti“

„OSTASI, vă ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrăjmasii din Răsărit si Miazănoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reîmpliniti în trupul tării glia străbună a Basarabilor si Codrii Voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre. OSTASI, plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca să cuprindeti cu jertfa voastră ceea ce au supus strămosii nostri cu lupta lor. Înainte. Fiti mîndri că veacurile ne-au lăsat aici straja dreptătii si zid de cetate crestină. Fiti vrednici de trecutul românesc“. Asa suna parte din celebrul ordin dat de la Piatra Neamt, pe 22 iunie 1941, de maresalul Ion Antonescu prin care anunta începerea ostilitătilor pentru eliberarea Basarabiei. Hazardul a făcut ca decizia maresalului să se răsfrîngă si asupra nemteanului despre care relatăm în acest articol. Ioan Susan avea doar 19 ani cînd s-a înrolat. Ar fi putut să scape de viata cazonă în vremuri tulburi, dar el a decis altceva. „Anii tineretii mi i-am petrecut în război. Aveam 19 de ani cînd m-am înrolat, iar cînd m-am întors avem 23. Au venit si ne-au întrebat care vrem să luptăm si am plecat. Am fost mai multi din sat de la mine, de la Humulesti. Eram acasă nouă frati, cinci fete si patru băieti. În mod normal nu ar fi trebuit să fiu încorporat, pentru că tata era invalid, dar plecarea mea însemna un ajutor bănesc pentru familie. Erau timpuri grele, asa că m-am dus. Am fost singurul din familie care m-am înrolat atunci, iar la început a fost ca o aventură. Eram tînăr si nimic nu era greu atunci. Am fost încorporat la Tîrgu Neamt, în Batalionul 13 Vînători de Munte. Înainte de a pleca pe front am făcut o instructie rapidă, minimă, de vreo două luni, dar extrem de grea. După aceste două luni am fost dus în Rusia, unde era frontul, în Crimeea, iar de acolo pînă în Caucaz, la Novosibirsk“, rememorează pietreanul. Apoi îsi aminteste de-un episod hazliu, petrecut chiar în zona de ostilităti în primele zile de „contact“ cu realitătile războiului: „Am făcut icter, gălbenare cum se spunea. Un căpitan, Nită Ioan se numea, m-a văzut galben la ochi s-a uitat la mine si mi-a spus: «Nici n-ai ajuns bine pe front si te-ai îngălbenit?». Credea că mi-era frică, dar nu era asta. A chemat apoi sanitarul“, ne-a povestit rîzînd Ioan Susan. Aveam să aflăm că plecarea pe front a însemnat un mars de la Tîrgu Neamt la Pascani, după care zile întregi cu trenul pînă la destinatie. „Am mers cu trenul pînă în Crimeea si mai toti soldatii erau din zona Tîrgu Neamt si împrejurimi: Humulesti, Ocea, Grumăzesti, Băltătesti, Pipirig, Vînători. Eram multi si am ajuns să-i cunosc pe toti. Vreo 200, jumătate de la artilerie si jumătate de la vînători de munte. Cînd m-am întors de pe front mi-am căutat camarazii, dar nu am mai găsit decît unul, la Grumăzesti. Ceilalti...“, zice interlocutorul nostru cu voce stinsă. Urmează o tăcere apăsătoare. Probabil, bătrînul retrăia momente crunte cînd lîngă el oameni cu care împărtise si bune, dar mai mult rele în război s-au stins răpusi de gloante sau în bombardamente. Si el a fost rănit. De mai multe ori. „Are pe corp si acum cicatricile de la schije“, am aflat într-o seară de la un nepot.

„Atît de frînti eram încît dormeam mergînd si visam“

Evolutia ostilitătilor a făcut ca humulesteanul să participe si la luptele grele pe care Armata Română le-a purtat în regiunea orasului Odessa. Pe front a prins si contraofensiva sovietică de la Cotul Donului, clipele cumplite ale retragerii către Basarabia si căderea în prizonierat.
„Căpitanul companiei din care făceam parte a primit ordin să asigurăm retragerea. Grea misiune, forta rusilor era mare, se trăgea continuu, tunurile nu conteneau o clipă. La un moment dat, căpitanul a luat legătura cu avioanele românesti să bombardeze orasul, că nu se putea intra. A venit escadrila «Rîndunica», asa se numea, se învîrteau avionale pe sus precum cocorii, dar erau atît de sus că se vedeau cît o cioară. Apoi se lăsa cîte unul în picaj, parcă cădea. Lansa cîte o bombă, apoi pleca. S-a creat o bresă si trebuia să trecem un canal cum ar fi Dunăre - Marea Neagră. Traversarea se făcea pe o punte, unul cîte unul. Acolo ne-au luat la ochi lunetistii. S-a tras cam de la un kilometru distantă, din oras. Multi au murit, multi au fost răniti. Eu? Cred că am avut noroc, că mi-a venit rîndul mai la urmă să trec. Am avut zile“, rememorează veteranul cu ochii scînteind de emotia aducerilor aminte. Povestea anilor de război curge cu aspecte din viata petrecută în transee, cu privatiunile de tot felul, cu istorisiri despre eforturile supraomenesti ale comandantilor si soldatilor români pentru a păstra pozitiile de luptă si de a opri inamicul. Zile pline de neprevăzut, mereu în umbra mortii. „Am urcat apoi pe niste înăltimi, eram cam 1.000 de insi, iar comandantul ne-a ordonat să punem mitralieră lîngă mitralieră, să tinem piept. Ne-am organizat, dar într-o noapte rusii au atacat cu efective mult superioare nouă, plus că aveau sustinere masivă din partea artileriei. Cu pistoale automate au intrat peste noi si au făcut prăpăd. Multi au mai murit. Nu stiu cum s-a făcut, poate priceperea comandantilor, dar am reusit să scăpăm teferi si din această împrejurare. Aveam să ajungem iar în Crimeea, dar era crunt. Nu aveam nici apă, nici mîncare, trebuia să mergem continuu. Eram atît de slăbiti si vlăguiti încît mergeam si dormeam. Ne legam între noi cu sfoară, să nu rămînă cineva în urmă. Atît de frînti eram încît dormeam mergînd si visam. Ne-am retras asa pînă am ajuns în Basarabia“.

Un pic de istorie

Bătălia de la Odessa a fost parte a luptelor de pe frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial din anul1941. Armata română, după eliberarea Basarabiei, a declansat pe 14 august 1941 operatiunea de cucerire a orasului-port Odessa, o bază navală si aeriană de maximă importantă pentru Uniunea Sovietică, fără sprijin german, aceasta constituind o operatiune militară strict românească. Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie si Divizia I-a blindată), întreTighina si Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să cucerească rapid Odessa dar s-a oprit în fata unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistentei Armatei Rosii, armata română a luptat trei luni ca să cucerească orasul. Bătălia de la Odessa a constituit cea mai mare victorie militară românească din cea de a doua conflagratie mondială. Efectele actiunilor combinate au condus la slăbirea apărării sovietice care va ceda în cele din urmă, orasul fiind ocupat pe 16 octombrie 1941. Numărul prizonierilor sovietici s-a ridicat la aproximativ 6.500, dublat de pierderi importante de armament si echipamente militare. În acelasi timp, din totalul de circa 340.000 de militari angajati de România în bătălia Odessei, pierderile au fost mari: 17.729 de morti, 63.345 de răniti si 11.471 de dispăruti.

O permisie în urma căreia putea fi împuscat

În timpul războiului, Ioan Susan a avut o singură permisie, la doi ani după ce a fost încorporat, dar acesta putea să se termine cu o acuză gravă si cu împuscarea. A întîrziat la întoarcere din cauza unor zvonuri contradictorii. Se dusese vorba printre cei plecati că pot sta mai mult. La vremea respectivă să verifici un astfel de zvon era extrem de greu, iar nemteanul nostru a luat de bune cele ce se vehiculau. Si n-a fost singurul în această postură. „Asa era regula, cine avea doi ani, putea pleca acasă. Sediul militar al regimentului se mutase tocmai în Oltenia atunci cînd eu am obtinut dreptul de permisie. Am plecat la Humulesti, dar m-am întors mai tîrziu cu o lună decît trebuia. Aveam un plutonier major, Hristea Gheorghe, din Humulesti, era de-al meu, de acasă si m-a întrebat de ce-am făcut prostia asta. I-am spus ce se spunea, că puteam sta mai mult. Eram mai multi care am întîrziat, căci dacă eram numai eu, mă împuscau ca fiind dezertor. Asa am scăpat cu o pedeapsă de 10 palme peste obraz pe care mi le-a dat un colonel“.

Înapoi la Odessa, în prizonierat si înrolarea în Divizia Horia, Closca si Crisan

După zile cumplite petrecute în retragere, Ioan Susan si camarazii săi au ajuns într-un sfîrsit la Tighina, oras basarabean amplasat pe malul drept a fluviului Nistru (acum face parte din autoproclamata Republică Transnistreană). Scăpaseră din infernul rus si faptul că păseau pe pămînt românesc le dădeau sperante că vor ajunge acasă. N-a fost să fie. Au fost înconjurati de rusi, somati să se predea, în caz contrar urmînd a fi ucisi. Asa a început prizonieratul si, ca un făcut, Ioan Susan a ajuns iarăsi la Odessa, fiind încarcerat într-un lagăr. Muncă silnică grea, pînă la istovire, la reconstructia marelui oras-port distrus de bombardamente sau la cîmp. Totul pentru un blid de mîncare, atît cît să nu moară de foame: „Eram cam 2.000, juma' români, juma' nemti. Munceam ca să trăim. Abaterile erau grav sanctionate“. Între timp, Iosif Visarionovici Stalin, comandantul suprem al Armatei Rosii a decis înfiintarea (în octombrie 1943), în URSS, a Diviziei Tudor Vladimirescu, una formată în principal din români, care aveau de ales între a fi prizonieri în Gulag sau să treacă de partea Aliatilor, tuturor prezendu-li-se regimul Antonescu ca fiind nelegitim. A urmat, la 12 aprilie 1945, la initiativa guvernului Petru Groza constituirea celei de-a doua divizii de voluntari, Horia, Closca si Crisan, urmînd ca aceasta să fie trimisă în teatrele de opreratii în luna mai. Acest lucru nu s-a mai petrecut deoarece Germania hitleristă a capitulat. Nonagenarul pietrean ne-a mai istorisit si cum a ajuns să facă parte din a doua divizie. A fost o decizie luată în functie de situatia în care se afla - prizonier de război si incertitudinea zilei de mîine date fiind conditiile din lagăr. Practic, a fost o hotărîre disperată în speranta că va scăpa cu viată. În fond, pe front mai fusese. „Au venit si ne-au întrebat cine vrea să lupte împotriva Germaniei. M-am găsit acolo, în lagăr, cu un văr, unul Vasile, care m-a întrebat «Ce facem Ioane? Decît aici, cine stie cît stăm, cine stie de-om trăi, mai bine luptăm împotriva Germaniei. Asa am dat haina de prizonier la rusi si am îmbrăcat iar uniforma militară. Ne-am pregătit o săptămînă si cu un tren rusesc am mers pînă la Ploiesti, apoi la Pitesti si Curtea de Arges, la Cluj si Brasov“.

Dor de Humulesti

Si, brusc, războiul s-a terminat. „Era asa o bucurie, de nu pot să explic. N-am nici acum cuvinte să vă spun ce simteam în acele clipe. Au început să se limpezească lucrurile. Au plecat întîi acasă soldatii mai în vîrstă, iar tineretul a rămas la urmă“, spune oftînd bătrînul de 95 de ani. Desi războiul se terminase, pentru nemtean clipa liberării a fost amînată. Pînă să ajungă acasă, încă soldat fiind, o vreme a fost găzduit în gospodăria unui sas din Bod, judetul Brasov. Si, datorită firii sale cinstite, a comportamentului pe care l-a avut cu cel care-l găzduia, moldoveanul a fost pretuit de etnicul german. „Sasul ar fi vrut să rămîn, să mă căsătoresc acolo. N-am putut. Doream să ajung acasă, la Humulesti. La plecare mi-a umplut ranita cu de toate: cononaci, pîine, păstrămuri, afumături si cîte si mai cîte. Gospodari mai erau sasii. În schimb alti soldati au făcut stricăciuni, chiar au furat că stiau că pleacă. La regiment, ne-au adunat pe toti, vreo sută de insi si ne-au luat ranitele la control. Cînd au văzut ce am înăuntru, au trimis un soldat la gazdă. Acesta a venit si a confirmat că el îmi dăduse bunătătile. Altfel, as fi fost aspru pedepsit. Atunci am primit livretul militar, o decoratie, iar cînd am venit acasă am mai găsit una“, ne-a mai destăinuit fostul vînător de munte, acum veteran de război. În altă ordine de idei, astăzi, 3 noiembrie, Armata Română aniversează 100 de ani de la înfiintarea trupelor de vînători de munte.

Un brevet, trei diplome de onoare si trei decoratii

Mai aflăm că după revenirea acasă, din război, s-a angajat la Sanatoriul Bisericani, dar asta după ce a fost pacient acolo. „Am stat internat un an si jumătate pentru că atunci cînd am venit de pe front aveam TBC. Mi-a fost rău acasă, iar părintii m-au dus la doctor. Era o boală contagioasă si a fost nevoie de internare. Asa am ajuns la Bisericani. Cînd m-am făcut bine m-am dus la conducere să fac o cerere pentru a obtine un serviciu. Era un doctor, Secter, care mi-a aprobat-o imediat si am rămas la pază. Era pază armată acolo si eu care venisem din război eram numai bun, pentru că stiam să umblu cu arma. Si am rămas acolo 30 de ani. Tot la Bisericani mi-am cunoscut si sotia, lucra la cresă si tot acolo s-au născut si cei trei copii ai mei, doi băieti si o fată“, ne mai spune pietreanul. La plecare mai aruncăm ochii pe peretele camerei în care Ioan Susan îsi petrece cea mai mare parte din timp, acolo unde la loc de cinste stau diplome primite cu diverse ocazii pentru serviciile militare aduse tării. Este vorba de un brevet - decret, 336/1995, semnat de primul presedinte post-decembrist, Ion Iliescu: „Se conferă medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea ăzboi mondial 1941 - 1945 domnului Susan Ioan pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial“. La aceasta se mai adaugă două diplome de onoare din 29 aprilie 2012 si 29 aprilie 2014, conferite de Primăria Piatra Neamt „în semn de recunostintă pentru meritele deosebite în lupta pentru apărarea patriei, semnate de primarul Gheorghe Stefan, si o alta, similară, ce poartă semnătura edilului pietrean Dragos Chitic.

Cu barda prin Bucuresti

Ioan Susan s-a mutat de la Bisericani în Piatra Neamt unde, asa cum spuneam, are un apartament. Sotia l-a părăsit cu ani în urmă, trecînd la cele vesnice, iar de el are acum grijă fiica Elena. Îl vizitează si fiii, Constantin si Ioan. După pensionare a fost extrem de activ, poate si datorită faptului că a trăit zeci de ani în natură prin prisma serviciului, în mirifica zonă a Bisericanilor. Cutreiera împrejurimile urbei de sub culmea Pietricica si nu numai, făcînd lungi plimbări pentru a se recrea sau în căutare de tot felul de fructe de pădure. Un nepot ne-a spus că în urmă cu ceva ani, bătrînul se supărase pe unul din fii. Motivul: unul ilar: Într-o drumetie acesta din urmă nu putuse să se urce într-un copac, lucru de neconceput de către veteranul de război. Trebuie însă spus că fiul avea si el o etate: vreo 60 de ani. Un episod neplăcut i-a fost dat să trăiască chiar în apropierea locuintei. Acum cîtiva ani, în timp ce se întorcea acasă a fost jefuit de niste nelegiuiti. S-a opus atît cît l-au ajutat puterile, dar a rămas marcat de întîmplare. Firea lui de om onest nu realiza cum de e posibil ca semeni de-ai tăi să se dedea la astfel de josnicii. Episoade hazlii cu bătrînul ne-au fost relatate de doi nepoti, Marius si Alexandru. După decembrie 1989, acestia porniseră o afacere si făceau drumuri dese la Bucuresti, iar bunicul, veteran fiind, avea dreptul la călătorii gratuite cu trenul. Asa că îi însotea în Capitală, dar nu oricum. Auzise că marele oras nu ducea lipsă de infractori si pentru orice eventualitate avea la el, într-o geantă, o mică secure. Să fie acolo în caz de nevoie, pentru descurajarea vreunui ticălos.

Articol afisat de 1239 ori  |  Alte articole de acelasi autor  |  Trimite mesaj autorului
(Gabi MUNTEANU, Dan SOFRONIA)
Adaugă comentariul tău la acest articol Comentarii la acest articol:
Nu există nici un comentariu la acest articol
Stiri Locale Stiri Locale
Stiri, informatii, cursul valutar, datele meteo, horoscop, discutii, forum.
Webdesign by webber.ro | Premium UK domain names
©2003-2006 Drepturile de autor asupra intregului continut al acestui site apartin in totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totalĂŁ sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Grupului de Presa Accent SRL - societate in insolventa, in insolvency, en procedure collective