Amenintarea
Vã mai amintiti? ÃŽn anul acela, iarna îsi fãcea de cap. Viscolele se tineau lant, zãpada era cât casa, soarele se arãta foarte rar si oamenii pãreau cã uitã de apropierea Crãciunului. ÃŽntr-o dimineatã, am fost avertizati despre un grav accidente de circulatie: din cauza ghetusului, autobuzele care mergeau spre platforma industrialã, fuseserã antrenate, ca într-o cãldare, pe sub pasajul de cale feratã. Rezultaserã zeci de victime. Am intrat în actiune, am alungat sumedenia de gurã-cascã amatoare de evenimente, am organizat spatiile de primire si am mobilizat întregul efectiv de medici si asistente. Pe mãsura sosirii ambulantelor si a altor mijloace de transport, realizam un triaj rapid si plasam fiecare accidentat unde îi era locul. ÃŽn scurtã vreme, toate victimele fuseserã examinate, se stabilise inventarul lezional si fiecare îsi urma drumul firesc: la domiciliu, supraveghere pe patul de spital, aparate gipsate sau interventii chirurgicale, mai mic sau mai de amploare. Toate echipele lucrau din plin. Ne-am descurcat destul de bine si am încercat sentimentul de usurare pentru rãspunsul tuturor si nu am avut a reprosa indiferenta sau neimplicarea cuiva. Cazul cel mai grav, în care viata abia mai pâlpâia, apartinea unui tânãr cu grave leziuni: rupturã de intestin, vezicã urinarã, perete abdominal si fracturã multiplã de bazin. ÃŽnainte de a fi pus pe masa de operatii, am fost oprit de cãtre sotia acestuia, doctoritã, care m-a rugat sã am grijã de sotul ei si mi-a declarat rãspicat cã... dacã sotul ei se va prãpãdi, se va si-nu-ci-de! Categoricul exprimãrii mã punea în fata unui fapt inedit. Pe lângã emotiile firesti fatã de un caz grav, eram împovãrat cu o nouã responsabilitate. Mi-au fulgerat în minte tot felul de posibilitãti, care de care mai nefericite, si nu m-am bucurat de ceea ce-mi asumam. ÃŽn viata mea de chirurg, nu am condamnat niciodatã un pacient la moarte sigurã, indiferent de situatie sau de gravitate, ba afirm cã n-am nici un fel de consideratie pentru cei care se avântã în pronosticuri certe: „se va vindeca în 15 zile“; „caz iremediabil pierdut“; „va muri peste opt zile“ etc. Nimeni nu poate sti ce se va petrece cu bolnavul si cum va rãspunde la factorii de agresiune sau la tratament si atât timp cât existã cea mai micã sperantã, suntem obligati sã facem tot ce stim, ce am învãtat si ce am preluat de la altii, fãrã a accepta abandonul. De la sine înteles cã e bine sã cântãrim sansele de supravietuire, tocmai pentru a lua mãsurile cuvenite si a reduce incidenta unor complicatii care pândesc la fiecare pas, dupã cum nu este corect sã afisãm un entuziasm nejustificat. Poate cã ar fi trebuit sã iau afirmatia tinerei colege ca vorbe spuse la necaz, dar usor nu mi-a fost. Stiam cã voi face tot ce era omeneste posibil sã-mi salvez semenul, însã amenintarea cu suicidul mã încãrca cu o povarã care m-a dominat multã vreme. Desi operatia a fost de duratã si dificilã, bolnavul a trecut destul de bine de starea de soc si am fost bucurosi sã mentionãm, cu fiecare zi, evolutia favorabilã. Chiar dacã vindecarea care se profila avea sã fie lungã si grevatã de complicatii, aveam sperante si puteam rãsufla usurati. Dar... cum se apropia Crãciunul si de foarte multã vreme nu îmi îngãduisem un rãgaz si aveam obligatii greu de evitat, când am socotit cã tânãrul pacient se afla în afara pericolului vital, am plecat pentru câteva zile la Bucuresti, nu fãrã a lãsa, cu grija comandantului care rãspunde si-n somn de soarta semenilor lui, datele unde puteam fi contactat la o nevoie... Din pãcate, ceea ce nu mai pãrea posibil, s-a petrecut. Dupã plecarea mea, a survenit o complicatie: printr-o bresã a peretelui abdominal, care a cedat din sutura scãldatã în sânge, urinã si fecale, s-a angajat o buclã de intestin subtire, care a determinat o fistulã digestivã. Era o complicatie posibilã si previzibilã, dar care nu punea în pericol viata. Trãiesc unii oameni cu anusuri contra naturii sau cu fistule, zeci si zeci de ani. Si cum întâmplarea îsi spune întotdeauna cuvântul, o mare somitate a chirurgiei noastre impresionase întreaga tarã în cadrul unei emisiuni cu vestitul Iosif Sava. Sotia pacientului si colega mea nu a mai avut decât un singur gând: transferul în clinica profesorului. Fãrã încunostiintarea mea, bolnavul a fost expediat, iar medicul care l-a primit (înainte de a ajunge la profesor) a hotãrât cã trebuia sã reintre în abdomenul respectiv. Bolnavul a fost reoperat si, desi tânãr, nu a mai avut resursele necesare pentru a face fatã noii agresiuni si nu a supravietuit. M-a afectat vestea, m-a împovãrat si mai tare si mi-a readus în actualitate amenintarea tinerei sotii. Mi-am reprosat acele zile de concediu, m-am acuzat cã mi-am pãrãsit bolnavul si le-am reprosat celor care nu m-au anuntat. Eram acolo si as fi pledat pentru evitarea unei noi interventii. Si astãzi, dupã ani si ani de zile, mai sunt dominat de gândul cã dacã nu as fi plecat, m-as fi zbãtut din rãsputeri ca pacientul sã rãmânã în atentia noastrã si poate cã soarta lui ar fi fost alta. Dupã cum... ar fi existat, tot atât de bine, si posibilitatea unui sfârsit letal în serviciul nostru si as fi putut fi acuzat de inflexibilitate. Cine mai poate sti cum ar fi fost mai bine? Am purtat multã vreme povara acelor gânduri si mi-am dat seama de adevãrul spuselor cã „fiecare chirurg poartã în sufletul lui un cimitir“. Nu este o vorbã fãrã temei. Cât desprev tânãra sotie, nu, nu s-a si-nu-cis! Ba... ca sã fiu foarte sincer, într-o searã... nu prea îndepãrtatã de întâmplarea relatatã mai sus, în pauza unei premiere a unei piese foarte serioase de altfel, în foaierul teatrului, am avut impresia unei fulgerãri de ciorapi visinii pe picioarele cuiva care... parcã-mi amintea de... ceva... si... de cineva... Doamne, iartã-mã dacã gresesc!
Dr. Virgil RÃZESU
|
Autentificare
