Revolutionarii impostori sã facã pasul în spate!
Pe 22 decembrie, cu ocazia împlinirii a 27 de ani de la Revolutia din Decembrie 1989, s-a remarcat cea mai slabã participare, atât din partea autoritãtilor, cât si a cetãtenilor, în a se implica în aceastã comemorare. Aceasta se datoreazã decredibilizãrii asociatiilor de „revolutionari“ sau de „luptãtori“, care au reusit în mod inconstient ori constient reconversia statutului moral al acestor categorii în statut profesional. La Neamt, ca în majoritatea localitãtilor tãrii, nu a avut loc nici un conflict, cãruia sã i se confere titulatura de „revolutie“ si nici mãcar de „revoltã“. Dupã anuntul televiziunii, la ora 12,30 despre fuga ceausettilor cu elicopterul, alãturi de majoritatea populatiei, nemtenii si-au manifestat entuziasmul si usurarea cã acest cuplu dictatorial a abandonat conducerea statului, conducerea supremã a Armatei si a fortelor de sigurantã si securitate si implicit au trimis PCR în disolutie, redând libertatea politicã celor peste 3,5 milioane de membri ai acestui partid. Fuga lui Ceausescu si abandonul acestuia s-au datorat exclusiv protestelor maselor de salariati din marele unitãti industriale, care au avut loc la Timisoara în 20 decembrie si în Bucuresti în 22 decembrie, în care populatia s-a implicat în revolte anticeausiste, înãbusite în sânge de cãtre regim. Socat de revelatia cã poporul nu-l iubeste cum credea, dar si de anvergura revoltei bucurestenilor si sinuciderea generalului Vasile Milea din dimineata zilei de 22 decembrie, Ceausescu a fugit abandonând si regimul si toate prerogativele. Momentul fugii a fost momentul definirii si transformãrii revoltei în revolutie, a fost momentul schimbãrii de regim. Alãturi de timisoreni si bucuresteni a fost marea majoritate a populatiei, care a constituit suportul moral al Revolutiei, fãrã de care aceasta nu ar fi avut finalul sperat. Adevãratii revolutionari din decembrie au fost timisorenii, bucurestenii si cei din cele 18 orase declarate martir, precum si dizidentii recunoscuti. Dacã marea majoritate a populatiei, care nu a iesit în stradã dupã ora 12.30, pe 22 decembrie nu ar fi fost de aceeasi parte a baricadei cu revolutionarii, revolutia s-ar fi rezumat la un sângeros eveniment, cu victime. Victimelor revolutiei li se cuvine titluri de eroi si toatã recunostinta noastrã. La început, numãrul persoanelor cu certificat de revolutionar nu depãsea 3.000 la nivelul tãrii, ceea ce corespundea unei realitãti. Realitatea a fost cã în majoritatea localitãtilor, inclusiv cele din Neamt, revolutia nu a depãsit faza euforiei debordând în haos, finalizatã cu ocuparea unor sedii PCR pustii si devastarea lor. Drepturile acordate drept recunostintã celor 3.000 de revolutionari, cu merite exceptionale reale, au devenit o tentatie pentru alte categorii, care au vãzut în aceste drepturi o sursã de afaceri. S-a ajuns ca în anul 2000 sã fie înregistrate circa 32.000 de certificate de revolutionar, emise de fabrica de certificate a „revolutionarului“ Bebe Ivanovici. Presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, renumitul Teodor Mãries, declarã cã „habar nu are care este numãrul revolutionarilor“. Noroc cu Justitia, care a închis „fabrica“ si a trecut la anularea a mii de certificate. Sub presiunea perdantilor, Guvernul Ponta a produs Legea Recunostintei, legitimând o nouã specie de revolutionari, denumiti pompos si segregationist „luptãtori cu rol determinant“, beneficiari ai unui nou val de drepturi. Cu toate acestea, în evidenta publicã tot mai existã circa 22.000 de revolutionari si luptãtori, printre care, alãturi de victime se gãsesc si cãlãii acestora, fosti activisti PCR, pe care evenimentele i-au prins prin sedii, militieni, securitti, ofiteri si interlopi. Afacerea cu certificatele a degenerat, acestea nu mai reprezintã o recunoastere a unor calitãti morale, ci a unei profesii, aceea de revolutionari sau luptãtori profesionisti. Existenta unui certificat de revolutionar nu mai reprezintã o certitudine ci mai mult o insultã la adresa bunei credinte. Se impune a analiza cauzele pentru care în anul acesta, comemorarea nu a mai suscitat vreun interes semnificativ. Concluzia este cã modul de exprimare a entuziasmului national, dupã fuga ceausestilor, nu dã dreptul nimãnui sã dividã societatea româneascã în spectatori si revolutionari. Dacã majoritatea populatiei nu dorea schimbarea, aceasta nu s-ar fi produs. Sintagma de „revolutie furatã“ este mult mai proprie revolutionarilor impostori, acestia însusindu-ti nemeritat calitatea moralã de „revolutionar“, transformatã ulterior în profesie. Nu doreste nimeni ca sã se constituie plutoane de executie pentru impostori si nici ca acestia sã fie expulzati din tarã. Este suficient ca acestia sã facã pasul în spate si sã treacã la locul lor, lãsând dreptul la recunostinta noastrã, celor care s-au jertfit în mod real. La Neamt, nu ar rãmâne în fatã decât suporterii entuziasti, care au demonstrat cã nu au nevoie de certificate.
|
Autentificare
