Scurtã istorie a sloganelor post revolutionare
ÃŽn prima jumãtate a anului 1990, fortele politice de stânga si de dreapta, au pus bazele unei democratii originale. ÃŽn lipsa Parlamentului, toate bãtãliile politice s-au dus la televiziune (vezi sedintele CPUN) si în stradã (Piata Victoriei, Piata Universitãtii) unde au fost lansate o sumedenie de sloganuri, menite sã facã istorie. „Moarte comunistilor“, a fost sloganul declansator, care a inflamat opinia publicã, bombã cu fitil scurt, care odatã aprins, risca sã detoneze într-un rãzboi civil. Deoarece nimeni nu a precizat care comunisti ar trebui suprimati, marea masã a membrilor PCR, existenti pânã pe 12.01.1990, a descifrat sloganul în cheia unei declaratii de rãzboi. PCR fusese desfiintat oficial pe 12.01.1990 prin Decretul CFSN. „Moarte intelectualilor“ a fost reactia, la fel de primitivã a muncitorimii bucurestene, care vedea în rândurile elitei adevãratul adversar, care lansase sloganul declansator. Elitele bucurestene de dreapta erau pornite pe masa membrilor PCR, deoarece în numele si cu sprijinul acesteia, partidul guvernase România din 1946 pânã în 1990. Nu a contat faptul cã aceastã masã, marcatã de complexul renegãrii comunismului, a acceptat fãrã ezitare decizia Revolutiei de a desfiinta structurile PCR si decizia CFSN de a desfiinta PCR ca partid. ÃŽn acest context, sloganul „Jos comunismul“ lansat din 1990 de fortele de dreapta, în mitingurile de stradã, a constituit un prilej de nedumerire. Muncitorii bucuresteni au scandat în replicã „Noi muncim, nu gândim“, taxând persiflator sloganurile aberante ale dreptei. ÃŽn 1990, dupã reînfiintarea partidelor istorice PNT, PNL si PSDR, stânga româneascã, puternic reprezentatã, a încercat sã echilibreze piata politicã, înfiintând FSN, un puternic partid de stânga, actiune începutã în 1990 si finalizatã în 1992. Partidele istorice au dorit restauratia ceea ce viza, dincolo de partea materialã, puterea politicã de dinainte de 1944, când stânga nu era reprezentatã. Pânã în 2016 s-a dovedit cã restauratia este o opera vetustã, aceasta limitându-se la „restitutio in integrum“. Am avut, istoriceste vorbind, o situatie istoricã idealã, aceea a alternantei la putere. Orice refuz al electoratului de dreapta de a accepta o stângã autenticã ca partener de dialog politic, a iritat excesiv aceastã stângã, dornicã de reformare. „Industria este un morman de fiare vechi“, sloganul lansat în 1990 de premierul Petre Roman, într-un moment neinspirat, a fost semnalul declansãrii prãbusirii economiei nationale si a instalãrii furtului ca metodã de propãsire pentru o armatã de „bãieti destepti“. Consecintele acestor actiuni au fost devastatoare în plan economic si social. „Nu ne vindem tara“ a fost o primã reactie a majoritãtii populatiei, reactie consideratã nationalistã, populistã, retrogradã, de cãtre cei porniti pe jaf. ÃŽn fapt, dupã 27 de ani, sloganul respectiv se dovedeste extrem de realist, de o actualitate crudã. ÃŽn general, cu ce s-a vândut si s-a retrocedat masiv, România nu a ajuns mai prosperã. Prãbusirea economicã a României, dupã 1990, s-a datorat în exclusivitate traversãrii „complexului renegãrii comunismului“ indus si exacerbat sub presiunea partidelor istorice, care nu au urmãrit, decât un singur scop, cel al restauratiei. Masa membrilor FSN s-a opus restauratiei, de dreapta sau de stânga, atât în folosul partidelor istorice, cât si în folosul nostalgicilor partidului comunist. Fãrã a tine cont de aceastã realitate incontestabilã, a existat si o presiune externã, menitã sã încurajeze demersurile opozitiei instalate dupã alegerile din 20 mai 1990. Un asemenea demers s-a numit Piata Universitãtii, care a avut drept replicã Mineriada 13- 15 iunie.
|