Un soi de apocalipsĂŁ

Multe si grele poveri potopesc viata de fiecare zi si ne-o fac din ce în ce mai amarã. Oricum am învârti lucrurile, de societatea modernã - si de la noi si de aiurea - nu putem fi chiar mândri. La fiecare pas te izbesti de puzderie de paradoxuri si de lucruri anapoda, de care nu te mai poti desprinde. Cum sã nu gândesti cã apocalipsa proorocitã si care va sã vinã a si sosit? Exemplele sunt infinite ca numãr si varietate, ba te poti întreba cum Dumnezeu nu se întâmplã mai multe decât ar fi posibil. Nimeni nu poate nega cã trãim într-o perioadã de explozie uluitoare a progresului tehnic si tehnologic. Colosal, fãrã precedent, fãrã sã lase nici un domeniu în afarã, el este creatia mintii iscusite si iscoditoare a omului. Cine se mai poate lipsi, în zilele noastre, de PC, internet, tabletã, telefon mobil si câte altele? Încearcã sã spui cuiva cã undele alea de la mobil dãuneazã creierului. Vei reusi sã-i desprinzi urechea de telefon? Nici vorbã! Ne mai mirãm cã aflãm aproape instantaneu de evenimente petrecute la mii de kilometri distantã? Ori cã putem intra în legãturã cu oricine de oriunde? Din pãcate, omul nu a urmat aceeasi cale a progresului, a rãmas în urmã, ba putem spune cã s-a întors cu fata cãtre trecut, nu pentru a-l cerceta, a-l pretui si a-l folosi, ci doar ca sã porneascã în pas vioi, dacã nu alergãtor, cãtre comuna primitivã. Între progresul tehnic si omul chemat sã se bucure de roadele lui, s-a creat o falie, o prãpastie, un abis, care cu greu vor putea fi acoperite ori depãsite. Iar dacã vorbim de comuna primitivã, nu exagerãm. Este suficient sã vedeti (chiar vã recomand) douã filmulete de douã-trei minute pe internet. Unul ne plimbã de-a lungul unui bulevard din Paris la orele diminetii: saltele, cartoane, cârpe, sticle, hârtii, resturi, peturi, doze, sticle si maldãre de gunoi si dejectii umane etc. sau, într-un singur cuvânt, mizerie. Si pe carosabil, si pe trotuar. Al doilea ne aratã cam aceleasi imagini, dar de data asta însufletite de prezenta semenilor nostri care dorm, mãnâncã, joacã septic, se roagã ori, pur si simplu, se plictisesc. Dacã nu cumva pun la cale un alt Bataclan sau Boulevard des anglais. Asta în orasul Luminã! Sub umbra Turnului Eiffel, parcã si el încovoiat de povara a ceea ce se petrece la poalele lui. Mai poate întreba cineva dacã civilizatia Europei este în pericol? Nici poveste! Nu este vorba de un pericol potential, ci de un proces demarat si aflat în derulare.
Un alt fapt: la ĂŽnceputul anului trecut, semnatarul acestor rânduri a publicat „Trandafirul Albastru“. O parte a cĂŁrtii se referĂŁ la viata ĂŽn regimul trecut si la ĂŽnchisorile comuniste. Ei bine, am fost grozav de mirat (de amĂŁrĂŁciune ce sĂŁ mai vorbesc?!) când am fost ĂŽntrebat: „Domnule, ce ai scris acolo este realitate sau fictiune? Chiar asa? SĂŁ fii arestat pentru vorbe? SĂŁ fii condamnat la 22 de ani de puscĂŁrie pentru nimic?“. Sincer sĂŁ fiu, dacĂŁ ĂŽntrebarea mi-ar fi fost pusĂŁ de niste tineri nu m-as fi mirat. Nimic nou. Nu este rar sĂŁ-i auzi: „Hai, dom'le, mai terminati cu dictatura si ĂŽnchisorile voastre! N-a fost dracul chiar asa de negru!“. Sunt vinovati ei?

„Lucrurile s-au dat peste cap, nu mai avem repere si puncte de sprijin, ne-am pierdut modelele si valorile“

Nu! Noi suntem cu pãcatul, pentru cã i-am tinut departe de realitate, sã nu-i stresãm, fiindcã nu i-am obligat sã Învete istoria veche sau mai recentã, fiindcã am ascuns adevãrul si n-am dat de pãmânt cu cei care-l numeau pe Eminescu cadavrul din debara, prãfuit, depãsit, Învechit, ca sã facem loc coafezelor si croitorilor deveniti designeri sau stilisti. Dar când o asemenea Întrebare vine nu din partea unor terchea-berchea sau a unor oameni de nimic, ci dinspre generatia mea, a unora care au mâncat aceeasi pâine si au trãit aceeasi viatã cu mine, lucrurile sunt infinit mai grave decât par. Nu e de mirare. Trãim vremuri apocaliptice, suntem scãldati Într-o maree perpetuã, fãrã reflux, de degradare, ne-am pierdut discernãmântul, capacitatea de interpretare si alegere Între bine si rãu, Între drept si nedrept. Cum ar putea fi altfel, când omul nu mai stie ce e minciunã si ce este adevãr, ce e realitate si ce e fictiune, ce este hotie adevãratã sau simplã delatiune? Si dacã am dovedit hotia si Înselãciunea, ce dacã? Condamnãm, adicã ne facem cã pedepsim si sus-pendãm pedeapsa formulatã cu trei cuvinte Îndãrãt, tipãm ca din gurã de sarpe pentru prezumtia de nevinovãtie, când furtul se vede de la o postã, când ticãlosul Îsi conduce nestingherit afacerile dindãrãtul gratiilor sau asteaptã sã fie ales În functiile publice, În vreme ce agoniseala, la fel de ticãloasã ticãloasã Îi rãmâne intactã. Ce s-a ales din povestea europarlamentarilor spãgari, a celor care au devalizat bãncile, flota, industria de toate genurile, agricultura si tot ce Însemna bun al tuturor? Nimic, absolut nimic. Ne Întrebãm dacã familia poate fi compusã si altfel decât din bãrbat si femeie, dar nu mai stim cum sã vorbim de Yang si Yin, dãm putere unor glasuri de terchea-berchea care compromit vaccinãrile si lãsãm sã moarã copiii de pojar, ca acum 100 de ani. Ce mai, ne dovedim oameni de nimic, la scarã nationalã, buni doar de trãncãnealã. Lucrurile s-au dat peste cap, nu mai avem repere si puncte de sprijin, ne-am pierdut modelele si valorile, trãim prost si de azi pe mâine, prãpastia dintre cei cu agoniseli necuvenite si cu negru sub unghii si cei multi si nãpãstuiti este tot mai adâncã. Ne mângâiem cu cresterea economicã de pe hârtie, nu suntem În stare sã realizãm câtiva kilometri de autostradã, vorbim de salarii si pensii nesimtite (putin spus!) dar continuãm sã-i plãtim la acelasi nivel. Din acelasi buzunar În care nu mai gãsim câtiva zeci de lei pentru muritorii de foame nevoiti sã cotrobãie prin pubelele de gunoi, noul sport national. Nu mai avem orizonturi, perspectivele sunt sumbre si nu stim Încotro ne Îndreptãm. Nici mãcar cãtre comuna primitivã. Fiindcã si ea se bucura de anumite conditii care nu mai sunt. Vreti solutii? Hai, cã aveti haz. Pe cine intereseazã?