Levantina tichie de mãrgãritar
Fac parte dintre naivii care s-au lãsat pãcãliti de gestul teatral cu care domnul Constantinescu, aflat la ultima confruntare dinaintea prezidentialelor din noiembrie 1996, si-a smuls ochelarii si a întrebat pe un ton inchizitorial: „Credeti în Dumnezeu, domnule Iliescu?“. Prin acest artificiu simplu, domnia sa si-a adus adversarul în pragul bâlbei cataleptice si a învins. Fac parte dintre milioanele de români cãrora declaratia sa solemnã, fãcutã în entuziasta noapte a câstigãrii alegerilor, potrivit cãreia venise vremea ca demnitarii si nu poporul sã se sacrifice pentru propãsirea tãrii, le-a dat sperante. Din nefericire, ele s-au dovedit a fi fost desarte. Dupã ce agitatia provocatã de victoria CDR s-a potolit si românii au început sã astepte onorarea promisiunilor din campania electoralã, s-a dovedit cã presedintele Constantinescu si CDR au ignorat complet faptul cã preluarea puterii trebuie pregãtitã din timp si cu responsabilitate. Dupã sãptãmâni de îmbrânceli pentru împãrtirea portofoliilor ministeriale, fruntasii Conventiei au reusit sã încropeascã un guvern de conjuncturã, curând sufocat de „prietenii politici“ si dezactivat de logoreea sindicalistã a premierului Victor Ciorbea. Ulterior, discursul sforãitor, fãrã substantã, al lui Radu Vasile nu a îmbunãtãtit situatia. Lunile treceau, iar cei care promiseserã cã vor înfãptui „adevãrata Reformã“ nu produceau decât vorbe. Tot bâjbâind prin tunelul fãrã de sfârsit al tranzitiei, românii au constatat cã „luminita“ lui Ciorbea nu existã si cã cei 15.000 de specialisti ai presedintelui Constantinescu au fost doar o gogoritã electoralã. ÃŽn mai putin de trei ani, exercitiul democratic în fortã promis înainte de alegeri s-a transformat într-o bãlãcãrealã de coterii, pe care domnul Constantinescu, preocupat doar de imaginea sa de lider regional, a tolerat-o cu o detasare olimpianã. Când a devenit limpede cã sansele la viitoarele alegeri sunt nule, presedintele Constantinescu s-a simtit brusc neînteles si, „scârbit de toate“, precum într-un sonet shakespearean, s-a lepãdat fãrã remuscare de cei care l-au ales si de partidul care i-a sprijinit propulsarea din anonimat în fruntea României. Cel pe care societatea civilã l-a vrut un arhanghel al dreptãtii si al adevãrului s-a declarat înfrânt de sistemul securist. Numai cã lamentãrile si tentativa de martirizare a propriei persoane nu puteau servi drept explicatie pentru prestatia involutivã la presedintia României. Pe tot parcursul mandatului sãu, „sistemul“ învinuit de cãtre presedinte ca fiind cauza tuturor esecurilor sale, si-a vãzut nestingherit de interese si a produs averi fabuloase sub nasul Puterii, care asista impasibilã, precum un majordom atent doar la felul în care duce tava. Pentru a-si masca impotenta politicã, fostul presedinte ne explicã de câte ori are ocazia, precum unor retardati, cã... atât i-a permis Constitutia! Dar cum Constitutia nu interzice exacerbarea orgoliilor, iar sprijinul acordat de cãtre fostul presedinte lui Victor Viorel în alegeri se cerea onorat, senatorii majoritari au aprobat cu mãrinimie înfiintarea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura si Civilizatia Levantului, de parcã fondul de urgentã al guvernului nu-si putea gãsi o destinatie mai presantã decât finantarea acestui institut, pe care domnul Constantinescu si-l doreste ca sinecurã. Cât priveste ardentele interese stiintifice ale României pentru bazinul rãsãritean al Mãrii Mediterane, zicala despre chelul si tichia de mãgãritar îsi ilustreazã pe deplin valabilitatea. Mã întreb, totuti, de ce e musai ca tichia, pardon!, studiile, sã fie avansate?! Asa, niste simple studii, fãrã acest atribut „dezvoltator“, nu ar fi fost suficiente pentru ostoirea ambitiilor domnului Constantinescu?!
|
Autentificare
