Teatru de teatru, ce pana mea?!

RELEUL PIETRICICA

Revin cu mare plĂŁcere la aceastĂŁ rubricĂŁ, pe care am tinut-o ĂŽn Monitorul cam doi ani buni. Multumesc de gĂŁzduire.
Azi voi face vorbire despre teatru. Vãd cã în presa nemteanã nu mai apar cronici de teatru, nici mãcar recenzii, doar programe si reclame cu poze. Pe bani. Chiar si pe timp de Festival. Nu-si mai dã nimeni cu pãrerea, ceea ce, altã datã, dãdea culoare. Acum, mai nou, dupã spectacole, actorii sunt parcã obligati sã îsi tragã niste scaune pe scenã, sã se aseze pe ele, transpirati si abia iesiti din roluri, iar spectatorii sunt invitati sã dialogheze cu realizatorii si cu eroii, câti spectatori mai rãmân acolo, cã multi pleacã. E un experiment. În fine, e un fel de politicã a teatrului, a Festivalului TT, un proiect, deh!
Sincer, am vĂŁzut douĂŁ spectacole si un sfert, mai am bilet la unul, dar n-am avut curajul de a rĂŁmâne la dialogul post festum fiindcĂŁ mi s-a pĂŁrut, ĂŽn primul rând, o impertinentĂŁ, o continuare nefireascĂŁ a unui SPECTACOL, care fiind rotund, trebuia sĂŁ se ĂŽncheie când s-a tras cortina, iar ĂŽn al doilea rând fiindcĂŁ, pur si simplu, uitându-mĂŁ la chipurile actorilor care spuseserĂŁ deja ce au avut ei de spus, nu-i vedeam foarte dispusi unui dialog ĂŽn care, eventual, spectatorii pietreni sĂŁ-i sfĂŁtuiascĂŁ cum sĂŁ-si ĂŽmbunĂŁtĂŁteascĂŁ prestatia. . . sunĂŁ ca dracu', nu?! ÎndrĂŁznesc a spune, ĂŽn latinĂŁ, si un dicton pe mĂŁsurĂŁ: „Post coitum omne animalium triste est“.
Oricum, n-am citit nici mãcar un articolas, În presa nemteanã, despre aceste dialoguri care, pe bune, În viu, au avut loc dupã fiecare spectacol. Poate au fost filmate, dar nici asta nu cred. Or'scât, experimentul nu a rupt coada la ibric, vorba lui Baranga. (Despre astfel de noutãti În teatru, citeam acum 35 de ani În revista Secolul XX) .
Pentru mine, ca spectator, sfertul s-a numit Wolfgang, o adaptare dupĂŁ un dramaturg grec, Yannis Mavritsakis, fĂŁcutĂŁ de regizorul Radu Afrim. Am rezistat doar 20 de minute, chit cĂŁ piesa a ĂŽnceput cu o replicĂŁ durĂŁ, care ar fi trebuit sĂŁ trezeascĂŁ hohote de râs: „Ce pana mea!“, rostitĂŁ de o actritĂŁ, ĂŽn fine. . . ĂŽn acele prime 20 de minute publicul era inert fiindcĂŁ pe scenĂŁ se petreceau niste secvente pe care le puteai vedea, cu coatele pe balcon, dacĂŁ locuiesti ĂŽn DĂŁrmĂŁnesti sau MĂŁrĂŁtei (chestie care ar putea defini un neorealism românesc), adicĂŁ limbaj grosier, fĂŁrĂŁ motivatie, fĂŁrĂŁ acoperire, doar asa, de dragul de a ĂŽnjura, ĂŽmbrânceli caraghioase (coregrafie de cĂŁmin cultural), decor aglomerat, cu unele utilitĂŁti, dar urât (pe scenĂŁ si urâtul trebuie sĂŁ arate altfel), prĂŁfuit, plus o sonorizare ĂŽnfiorĂŁtoare, o coloanĂŁ sonorĂŁ care mi-a zgâriat ĂŽncĂŁ de la ĂŽnceput timpanul (efect de bandĂŁ ĂŽntoarsĂŁ) si metafore, bre!, o groazĂŁ de subtilitĂŁti metaforice care sĂŁ te punĂŁ pe gânduri, . . . am plecat. Am auzit cĂŁ spectacolul a avut succes la Bucuresti sau la Craiova, ĂŽn fine, am vorbit si cu un prieten care mi s-a destĂŁinuit cĂŁ l-a vĂŁzut de douĂŁ ori, cĂŁ e exceptional, or fi fost si niste scene sexy, n-am habar. Poate am gresit eu. Si chiar cred cĂŁ nu am avut rĂŁbdare sĂŁ-l vĂŁd tot. Dar, repet, primele 20 de minute au fost ĂŽnfiorĂŁtor de neconcludente, de terne, prĂŁfuite si amatoristice, o pierdere de timp. Un experiment pentru care n-am avut organ sĂŁ-l receptez, adicĂŁ je n'ais pas d'organe pour, o fi fost doar vina mea.
Al doilea s-a numit Dragoste si informatie, Teatrul National Caragiale din Bucuresti. Altã marfã. Un SPECTACOL viu, frumos, o Încântare. O scenografie impecabilã, o coregrafie care mi-a adus aminte de Jacgues Tati, acel Hulot În Trafic, o miscare scenicã pusã la punct milimetric, un adevãrat regal, o bijuterie. Le multumesc fiindcã mi-au arãtat cã Îsi respectã publicul. Am fost fascinat de ilustratia muzicalã originalã, de scenografie, de lumini, de minutiozitatea În care au pus În valoare detaliile, iar aici, si pe cei sase actori: Voicu Aanitei, Alex Cãlin, Nicholas Catianis, Cristina Drãghici, Dana Marineci si Lavinia Pele. Am aplaudat pânã mi s-au Înrosit palmele. Cred cã am strigat si de câteva ori bravo!
Al treilea, tot din Bucuresti, Teatrul Nottara, se cheamã Somnambulism, un spectacol al regizorului de la TT, Alexandru Mâzgãreanu. Un esec perfect pe un text al rusoaicei Iaroslava Pulinovici, sã mã scuze lumea bunã. Abia am asteptat sã se termine ca sã plec de acolo, de la balcon, unde mai gãsisem bilete cu o lunã înainte. Publicul pietrean este foarte generos. Punerea în scenã a fost de un amatorism evident. Minimalismul scenografiei, cu douã ecrane mari, pe care curgeau imagini paralele nu ar fi deranjat prea tare, uneori se potriveau cu textul doamnei Pulinovici, dar sonorizarea si asa zisa ilustratie muzicalã, îti rupeau urechile. Plus o petardã. Iar când un actor, un oarecare, cu nas de clovn, a început sã cânte fals, înfiorãtor de fals, Help, o piesã celebrã a formatiei The Beatles, chiar cã îmi venea, din nou, sã ies, sã plec de-acolo, din teatru. Iar când un altul, a început sã citeze, minute întregi, lungi de tot, din Wikipedia, despre somnambulism, ca la tâmpiti, am priceput cã noul val nu mã prinde. Eu merg la teatru pentru altceva. Eu merg la teatru pentru a vedea un SPECTACOL, iar Somnabulismul lui Mâzgãreanu, cu tot efortul actorilor, a fost o cacofonie de urlete penibile, de improvizatii cu tentã filozofico-sociale si de jenante prestatii actoricesti, colorate cu nu mai spun ce, p si p si alte p. Într-un decor minimalist, am asistat la o minimalistã dramoletã, pe un text de trei parale. Se pare cã, anul acesta, TT a ales pentru Festival, piese care nu prea au avut sanse prin alte pãrti. Mergeti sã vedeti Somnambulismul lui Mâzgãreanu, e aproape jenant. Publicul, din patriotism local, si-a aplaudat nemteanul, apoi nu mai stiu ce s-a petrecut, cã am plecat.
Ca o minimã concluzie de cârcotas: Cele douã spectacole si un sfert pe care le-am vãzut au Început pe acelasi calapod: adicã un personaj din piesã stãtea inert pe scenã, sau pe margine, În timp ce publicul intra În salã - Wolfgang, Dragoste si informatie, Somnabulism- bre!, poate cã nu mai pricep eu fenomenul teatral românesc de azi, experimentele, programele, În fine. . .
Dar ceea ce Încã stiu se rezumã la faptul cã eu, om al cetãtii, Îmi pun un sacou si mã duc la teatru. Am aplaudat de multe ori, am râs cu lacrimi de multe ori, am si acum În suflet ochii si gesturile unor mari actori, farmecul lor, puterea lor de a fascina publicul. Acum vãd un public aproape inert. Eu sunt aproape inert. Din douã piese si un sfert, am aplaudat, din suflet, doar una.