Generatii si... generatii
ÃŽn urmã cu ceva vreme, un oarecine punea internautii la grea încercare: le oferea fotografia unui grup mãrisor de persoane de vârste diferite si le cerea sã o identifice pe cea care se deosebea de toate celelalte. Zadarnicã tentativã. Solutia? Uluitoare, dezvãluitã chiar de autor: personajul cãutat nu butona pe celular! (ÃŽn parantezã spus, nu înseamnã cã nu avea si el asa ceva). O povestire dulce-amãruie: „ÃŽn linistea casei, o învãtãtoare citeste lucrãrile elevilor ei, în vreme ce sotul butoneazã pe mobil jocul preferat: „Candy Crush Saga“. La un moment dat - de-a mirarea! - domnul observã lacrimile care scaldã obrajii consoartei, într-un plâns molcom, tãcut. Si întreabã: „De ce plângi, draga mea? Ce s-a întâmplat?“ ...Ieri, le-am dat copiilor din clasa întâia o lucrare cu tema „Ce vreau sã fiu?“. „Foarte bine, dar... nu înteleg... de ce plângi?“. „...Ultima lucrare... m-a fãcut... mai bine... ascultã ce poate sã scrie un copil: «Vreau sã fiu un smartphone! Pãrintilor mei le place atât de mult! Se preocupã de smartphone-urile lor, dar... de mine nu-si mai aduc aminte. La primul semnal al smartphone-ului, se grãbesc sã rãspundã... pe mine... nu mã ascultã. Chiar dacã e important ce vreau sã le spun ori... dacã plâng. Se dau în vânt dupã jocurile de pe smartphone... însã cu mine nu se mai joacã. De aceea... dorinta mea este... sã devin un smartphone»“. Sotul, emotionat, întreabã: „Cine a scris asta?“ „Fiul nostru...“. Splendidã profesiune de credintã, consemnatã de un anonim de undeva dar, fãrã îndoialã, si a oricãruia dintre noi. Fiindcã o stim, o trãim. Atât de intens, încât nu o mai luãm în seamã. Sigur, am putea spune cã asemenea istorioare usurele, lacrimogene, se pot spune cu duiumul si cã, de fapt, asta e pecetea timpurilor actuale si nimeni nu i se poate împotrivi. Nimic mai adevãrat. Suntem însã datori sã spunem cã progresul material, tehnic si tehnologic, al ultimelor decenii este unul uluitor, fãrã egal ca amploare si diversitate. Am putea spune, fãrã sã gresim prea tare, cã el tinde sã devinã incontrolabil, scãpat de sub control, precum o avalansã care nu mai poate fi opritã. Ne-a spus-o mai transant americanul vizionar, de geniu (dupã unii nebun), Ray Kurzweil în cartea sa „Singularitatea este aproape“, în care sustine cã progresul tehnologic al acestui secol va fi de 1.000 de ori mai mare decât al celui trecut si prefigureazã viitorul în care calculatoarele vor deveni la fel sau mai puternice decât omul, încât acesta va pierde cu desãvârsire toate trãsãturile cu care suntem obisnuiti, devenind un robot singular, nici mãcar clonat. O întrebare simplã capãtã legitimitate: acest progres ne face viata mai usoarã si mai frumoasã? Rãspunsul, cumplit de îngrijorãtor, este greu de dat. Si asta pentru cã, din nefericire, omul, supremã creatie a naturii si a lui Dumnezeu, nu a urmat aceeati curbã a progresului material. A rãmas tot acolo unde era acum o jumãtate de secol sau si mai bine, dacã nu cumva s-a întors cu fata spre trecutul foarte îndepãrtat, reînviind pornirile primare, învrãjbirea oarbã, ura fatã de semeni si nu mai putin dispretul pentru viatã, bunul cel mai de pret. Pentru cei mai multi dintre pãmânteni, traiul de azi pe mâine, la voia întâmplãrii, fãrã orizont si proiectie în viitor, tot mai greu si nesigur, devine regula. Mostenirile de valoare ale trecutului, de care omul a fost întotdeauna mândru, ca si civilizatia însãsi se aflã în pericol major. Spiritualitatea riscã sã devinã simplã mentiune de dictionar, iar viitorul încetosat. Neputinciosi, ne punem sperantele în generatiile viitoare, nu ne dãm rândul sã invocãm cu ardoare încrederea în ele. Suntem datori sã le crestem, pentru ele trebuie sã actionãm, sã ne sacrificãm. Indiferent când si unde, nu existã discurs care sã nu apese pe pedala tinerilor: speranta... viitorul... etc. Dar nu facem nimic pentru ei, îi ignorãm, îi abandonãm si-i transformãm în momâi perfecte pentru cultura monocromã a tastaturii. Viata lor este numai aparent usoarã, nu are orizont, ignorã trecutul si se dezintereseazã de viitor, e trãitã de azi pe mâine. Viata le este infinit mai sãracã si mai fadã decât am avut-o noi, chiar dacã am trãit urgia rãzboaielor si a ideologiilor dictatoriale. Progresul tehnologic umbreste ratiunea, o pune în chingi grele, o amorteste, oferindu-ne la schimb o realitate monocromã, din ce în ce mai schimonositã si mai hâdã, departe de orice urmã de armonie. Societatea si-a pierdut luciditatea si orizontul, a uitat sã-si mai punã întrebãrile primare, fundamentale, nu mai poate stopa sau atenua evolutia haoticã si plinã de pericole si capcane în care ne-am antrenat. Lumea tinde sã se transforme în cohorte infinite de soldati de teracotã sau de roboti gata sã apese pe pãtrãtelul de plastic pe care-l numim TASTÃ, reprodus într-o infinitate de variante. Istoria omenirii a parcurs perioade pe care le-a denumit sugestiv, în raport cu caracteristicile lor definitorii. Odatã cu acestea a desemnat si generatiile care le-au strãbãtut si le-au dat viatã. Cine n-a auzit de generatiile mai apropiate de noi, precum generatia pasoptistã, de generatia hippy, generatia în blugi, de generatia optezecistã sau cu cheita la gât? Am putea oare denumi într-un fel, generatia actualã? Fãrã îndoialã cã da: GENERATIA TASTATURÃ mi se pare cea mai potrivitã. Omniprezentã, ea îsi afiseazã cu nonsalantã simbolul: în metrou, în tren, acasã, la o aniversare, în excursie sau, pur si simplu, pe stradã. Ce va fi? Greu de rãspuns. Mai sperãm cã întelepciunea lumii nu s-a stins, spiritelor evoluate nu le-a pierit sãmânta. Sã încercãm sã ne desprindem de vechile tipare si canoane, sã reclãdim societatea pe principii noi, sã reinventãm pasul mãrunt dar sigur cãtre o umanitate societate cu adevãratã despuiatã de orice constrângere si deschisã cooperãrii si constructiei. Pânã atunci, „generatia tastaturã“ mai are de butonat.
Dr. Virgil RÃZESU, Piatra Neamt
|
Autentificare
