 O viatã în slujba vietii
Aneta Iosub lucreazã de 36 de ani la Serviciul Judetean de Ambulantã • aceasta nu a primit în acest timp nici mãcar o reclamatie sii este salutatã pe stradã de pacientii ei • a mosit de-a lungul carierei zeci de copii si a salvat sute de oameni • o experientã cruntã a fost la un accident feroviar • „I-am pansat bonturile, l-am urcat în ambulantã, dar problema era cã trebuia sã-i luãm si picioarele iar eu a trebuit sã fac asta“, a afirmat Aneta Iosub • „Am vãzut si bune si rele, si vesele si tragice dar cred cã exact asa este viata“, a mai spus cadrul medical care în curînd va iesi la pensie • Angajatii Ambulantei sînt, nu de putine ori, tinta jignirilor sau a frustãrilor celor care-i solicitã pentru ei sau pentru cineva care are o problemã de sãnãtate mai mult sau mai putin urgentã. Si mai sînt si înjurãturi strecurate printre dinti sau chiar în gura mare de la cei care au mereu ceva de reprosat, cã dacã era dupã ei altfel trebuia procedat, cã ei sînt experti în probleme de sãnãtate si pot face chiar operatii pe creier desi au calificare în tîmplãrie sau lãcãtuserie. Si totusi, atunci cînd cineva drag are o gravã problemã de sãnãtate, oamenii asteaptã Salvarea cu sufletul la gurã si îi privesc pe asistenti ca pe Dumnezeu. Dupã ce trece criza, uitã cã si-au pus sufletul si viata în mîna lor si revin la vechiul obicei - datul cu pãrerea si critica. Din pãcate, oamenii uitã cã nici ei nu sînt perfecti la locul de muncã, gresesc, întîrzie sau gãsesc scuze penibile în fata sefilor. Din fericire, din greselile noastre, ale tuturor, nu moare nimeni, în schimb, din erorile celor de la Ambulantã se poate muri. De aceea, angajatii Serviciului de Ambulantã Neamt încearcã sã nu le moarã nimeni în brate. Niciodatã.
„Am crescut odatã cu Salvarea“
Aneta Iosub are 57 de ani si de 36 de ani lucreazã la Serviciul de Ambulantã Neamt, fiind cel mai vechi angajat. Este o femeie care nu-si aratã vîrsta, tonicã, optimistã si multumitã pe deplin atît de viata ei profesionalã cît si de cea personalã. Are un sot întelegãtor, coleg cu ea dealtfel, si doi copii minunati. Ingineri de profesie. ÃŽn cei 36 de ani de slujbã nu a primit nici mãcar o reclamatie de la pacienti si nici o sanctiune de la sefi. Ascultîndu-i povestea, stai si te minunezi cum a putut acest om sã-si pãstreze seninãtatea ochilor si zîmbetul în conditiile în care, zi de zi la serviciu, a fost martora unor scene terifiante. „Sînt dintr-un sãtuc de pe lîngã Tîrgu Neamt si am vrut întotdeauna sã fiu asistentã. Am fãcut Scoala de Surori Medicale de la Roman. Am fost sefã de promotie si am putut sã-mi aleg postul. Pentru cã singurul post în oras era atunci la Salvarea din Piatra Neamt l-am ales pe acesta cu gîndul ca ulterior sã mã transfer în spital. N-am fãcut acest lucru iar apoi nici nu m-a mai interesat, pentru cã ceea ce fãceam îmi plãcea foarte tare. Tin minte cã atunci cînd am ajuns la noul loc de muncã, la 1 august 1963, statia abia fusese datã în folosintã. Am primit o trusã medicalã micã, albã, cu o cruce rosie pe ea, ca de pãpusi. ÃŽn trusã aveam un tensiometru, un termometru si cîteva pansamente. Atît. Lucram pe niste masini vechi, Warshawa si niste TV-uri hodorogite. Conditiile erau vitrege, nu aveam aparaturã, nu aveam mai nimic dar, cu toate acestea, veneam cu drag la serviciu. Abia asteptam sã vinã o nouã zi de muncã pentru cã eram toti angajatii ca într-o mare familie. Era o atmosferã plãcutã si aveam satisfactii profesionale uriase. Si totusi atunci lumea era mai bunã, mai putin grãbitã si agitatã. Acum, toti ne înjurã, ne jignesc, ne vorbesc urît. De multe ori apelãm la ajutorul politiei ca sã putem intra în anumite zone iar asta nu se întîmpla acum 10-20 de ani“, a spus zîmbind cu nostalgie dupã vremurile de început ale carierei sale Aneta Iosub. Si totusi, cei 36 de ani au fost un cumul de întîmplãri, unele dintre ele amuzante iar altele, cele mai multe, dramatice. Aneta Iosub a învãtat sã ia lucrurile asa cum sînt, sã îsi înãspreascã sufletul pentru a putea merge mai departe dar n-a uitat sã-si pãstreze zîmbetul chiar si în cele mai grave situatii, pentru a nu descuraja bolnavii.
Nu-i da omului cît poate duce
Cam acestea ar fi cuvintele care au marcat cariera îndelungatã a Anetei Iosub. Una dintre cele mai urîte amintiri ale sale este de la un accident de tren. „Cînd am ajuns acolo, noaptea, am gãsit un bãrbat care avea ambele picioare sectionate sub solduri si era un lac de sînge pe lîngã el. M-am îmbãrbãtat singurã, i-am pansat bonturile, l-am urcat în ambulantã si trebuia sã plecãm. Problema era cã trebuia sã-i luãm si picioarele iar eu a trebuit sã fac asta. Atunci am simtit cã nu mai pot si cã lesin dar apoi mi-am revenit si am ridicat picioarele. Mi s-au pãrut extrem de grele, dar le-am urcat cu chiu cu vai în masinã. ÃŽn acel moment mi-am zis cã dacã am fãcut asta, atunci pot face orice în viatã“, a spus Aneta Iosub, înfioratã si acum si amintirea acelei nopti de cosmar. ÃŽn afara acestor întîmplãri nefericite, inimoasa asistentã îsi aminteste cu plãcere si emotie si de zecile de copii pe care i-a mosit în cele mai inedite locuri. „Cele mai mari emotii le-am avut întotdeauna la nasteri. Mi se pare asa o mare rãspundere sã tii în mîinile tale douã suflete: al mamei si al copilului. Tremuram de emotie pînã cînd respira copilul apoi pînã îl auzeam plîngînd si, în final pînã ajungeam la spital. Una dintre cele mai grele situatii în care am fost a plecat tot de la o nastere. ÃŽn urmã cu vreo 5-6 ani am primit un apel de urgentã prin care eram chemati la Chilia, Bîrgãuani, pentru o nastere. Era noapte, iarnã, zãpezi cît gardul si un viscol de nu vedeai la doi pasi. Cu mare greutate am ajuns la marginea satului Chilia si de acolo n-am mai putut înainta, eram cu o Dacie break. Sotul gravidei o adusese cu sania pînã la marginea satului de unde am preluat-o. Dupã nici mãcar cinci kilometri, femeia era gatã sã nascã. Pentru cã în masinã era aproape imposibil de mosit am bãtut la prima poartã întîlnitã în cale si am rugat proprietarul sã ne primeascã în casã. Omul ne-a dus într-o magazie neîncãlzitã si fãrã curent electriic iar patul era plin de ciucãlãi. Am pus paltonul femeii sub ea si apoi la lumina unui bec cu prelungitor am adus pe lume copilul. Era un bãietel frumos si sãnãtos pe care n-am sã-l uit niciodatã. Asa emotii ca atunci n-am mai avut niciodatã desi am mai mosit copii pe viscol si la lumina lanternelor sau lumînãrilor“, a mai adãugat cea mai veche asistentã a Ambulantei Neamt.
„N-as schimba nimic în viata mea“
Povestile asistentei Aneta Iosub sînt multe, unele savuroase altele tragice. Cu toate acestea, femeia sustine cã nu ar schimba nimic în viata ei iar dacã ar lua-o de la capãt ar face acelasi lucru. „Am avut o viatã foarte frumoasã, în care am întîlnit din plin respectul, solidaritatea, prietenia dar si aprecierea sefilor si a colegilor. Am vãzut si bune si rele, si vesele si tragice dar cred cã exact asa este viata. Acum nu-mi doresc decît sã mã bucur de rãsplata pentru o viatã de muncã, adicã de pensie si sã-mi aloc timpul si gîndurile familiei mele, copiilor si poate, nepotilor ce vor veni. ÃŽn prag de pensie sînt fericitã cînd vãd cã ne-au luat locul foarte multi tineri care sînt foarte buni profesional, sînt inimosi si pasionati. Vor avea o viatã grea, asta-i cert, cu multã uzurã psihicã si fizicã dar pot spune cu mîna pe inimã cã meritã. Nici o altã profesie cred cã nu-ti aduce aceeasi multumire ca atunci cînd vezi cã ai ajutat la nasterea unui copil sau ai smuls din bratele mortii un suflet drag cuiva“, a încheiat cu un zîmbet pentru ceea ce va fi si cu o lacrimã de despãrtire pentru ce-a fost, Aneta Iosub.
|
Autentificare
