 Cãrãusii Siretului
• sãtenii din Buruienesti au scurtat cu zeci de kilometri drumul pînã la Tãmãseni, cu luntrea peste Siret • îndeletnicirea este traditia familiei Dogariu • oamenii se plîng cã le merge din ce în ce mai rãu, cu toate investitiile, la 1 leu trecerea • si statul cam „ia pielea de pe ei“ • pitorescul „meseriei“ are un farmec aparte • Putinã lume mai stie cã, în zona Romanului, dãinuie din mosi strãmosi o ineditã îndeletnicire care acum... trage sã moarã, aceea a „transportului nautic“. Pe ultimii luntrasi de pe valea Siretului i-am gãsit „la locul de muncã“, în marginea satului Buruienesti, comuna Doljesti. Plouati, la propriu si la figurat, membrii familiei Dogariu parcã abia asteptau sã-si deschidã sufletele pline de necazul unei „afaceri“ care, odatã, avea mare potential, dar acum e lovitã în plin de crizã. „Pãrintii si bunicii nostri au crescut aici, pe malul Siretului si, pe lîngã muncile cîmpului sau cresterea animalelor, au fãcut inclusiv pe luntrasii, pentru oamenii din satele de pe ambele pãrti ale rîului, Buruienestii pe stînga, respectiv Tãmãsenii pe dreapta. Noi am preluat «afacerea» si, o perioadã, a mers bine. Lumea preferã de regulã sã treacã Siretul pe cea mai scurtã cale, iar noi o oferim“, îsi începe istorisirea Anton Dogariu, în vîrstã de 50 de ani. Acesta mai spune cum, în decursul anilor, alãturi de frati si pãrinti si-au diversificat modul de „prestare a serviciului traversare rîu“. „Avem, în primul rînd, o luntre mare, în care ar încãpea 18-19 insi. Ca si greutate, suportã cam o tonã si jumãtate, pe probã! Am construit-o cu mîna noastrã, din lemn de esentã tare, cu «coaste» si întãriri la îmbinãri, pentru ca sã fim siguri pe ea. La partea de jos si pînã la nivelul cît intrã de obicei în apã i-am pus tablã, altfel am fi avut permanent probleme cu infiltratiile. Ambarcatiunea este manevratã la fiecare trecere de trei insi, vîslasi si cîrmaci, doi în partea din spate si unul în fatã“, mai explicã sãteanul din Buruienesti. ÃŽn verile secetoase, pentru ca sã scape de corvoada vîslitului, membrii familiei Dogariu s-au adaptat. Acestia amenajeazã o punte demontabilã peste Siret, cu forte proprii si ajutoare plãtite, dupã care nu au altceva de fãcut decît sã astepte clientii si sã urmãreascã nivelul apei, ca sã nu le ia investitia la vale. „Avem un pod din 18 deschideri, fãcut din lemn de carpen. Este foarte sigur, pentru toatã lumea, desi unii au cîte o datã retineri sã treacã peste. Le facem noi atunci o demonstratie si, dacã este nevoie, trecem cu ei. Siguranta clientilor este una dintre preocupãrile noastre majore“, afirmã Aurel Dogariu, un alt „actionar“ în afacere. Luntrasii mai spun cã au transportat sau au facilitat trecerea pe punte pentru mii de persoane si chiar a unor animale mici, în timpul anilor, fãrã sã aibã necazuri. Un singur incident le revine în minte. „Am dus si oameni bãuti si, odatã, chiar o nebunã de la Tãmãseni. Tot drumul a trebuit s-o tinem, pentru cã voia sã sarã în apã. I-am zis cã o trecem pe mal si acolo poate sã facã ce vrea. A mai cãzut cîte un om «aghezmuit» în apã, dar era micã si nu au fost probleme“, îsi aminteste Anton Dogariu.
Afacerea si statul
Un leu dus, un leu întors, acesta este tariful practicat de luntrasi, pe considerentul economic al pretului biletului de autobuz de la Buruienesti la Tãmãseni, care poate fi cam de cinci ori mai mare, plus timpul pierdut. Investitia, chiar dacã nu pare mare lucru, la prima vedere, este destul de serioasã. „ÃŽn ceea ce priveste puntea, este cel mai greu la montat si demontat. Ne costã 200.000 de lei vechi parul de scos ori montat în apã, plus sîrma, cuiele si manopera. La o asemenea activitate trebuie sã tocmesti 10 insi. Din punct de vedere al veniturilor, la 10.000 vechi, sau un leu, cum e acum, abia ne ducem zilele. Clientii s-au împutinat, trecem zilnic 7-8 persoane. Numai în zilele de tîrg, la bîlci sau în serile cu discotecã merge ceva mai binisor. Oricum, în marea majoritate a zilelor nu ducem, în total, cîti oameni am putea trece o singurã datã. Asta este, trãim din ce în ce mai greu. Cu luntrea, în ziua de azi, nu mai faci nici o afacere. Totusi, încã mai credem cã prestãm un serviciu necesar, chiar dacã pe bani putini, pentru cei din satele despãrtite de Siret. ÃŽn plus, sîntem printre primii care intervenim în caz de revãrsãri, pentru oamenii în nevoie“, spune, dînd din mînã cam a lehamite, Anton Dogariu. Cînd e vorba de... legalitate, „întreprizãtorii“ sar imediat, spunînd cã sînt cu toate actele în regulã. S-au autorizat si plãtesc biruri, chiar dacã uneori au senzatia cã statul cam „ia pielea de pe ei“. „Ohoo, ce avem de plãtit! 1,2 milioane este numai impozitul local, pe un trimestru, plãtit deja la primãrie. ÃŽn plus, trebuie sã ne autorizãm la Piatra Neamt. Anul trecut, la înnoirea acestui act, am dat 15 milioane de lei, pentru cã atît costã, nu e vorba de vreo spagã. Cum sã ne mai iasã ceva? Gînditi-vã cã cineva trebuie sã stea permanent aici, în caz cã apare vreun client, dupã care e nevoie de trei «marinari» sã trecem. ÃŽn timpul ãsta nu mai poti munci nimic altceva. Noi avem noroc de faptul cã sîntem uniti si ne ajutãm reciproc. Altfel, cine stie... nu mai era luntre aici. Noi o vom mentine pentru cã este o traditie si, poate, vor reveni si vremurile mai bune“, se resemneazã fratii Dogariu.
|
Autentificare
