 Ciorba
La vita e bella Mãnîncã încet, cu grijã si cu o gravitate aproape ritualicã. Duce lingura cu mîna tremurîndã la gura care, se vede, n-a cunoscut binefacerile ortodentitiei, iar cu mîna stîngã rupe în bucãtele cît mai mici chifla proaspãtã pe care troneazã îndestulãtor semintele de mac. Poartã asuprã-i, negresit, mai multe boli ale bãtrînetii si, de bunã seamã se învredniceste sã umble zilnic prin soare sau prin zloatã, la medic, la farmacie, la spital sau, evident, la piatã. De cele mai multe ori pentru a fi doar la curent cu preturile; care, conform unui bun obicei românesc, cresc într-o zi cît altele-ntr-un an.
E un soare cald, de varã îmbãtrînitã, si lumina se prelinge ca mierea preste toate ale lumii acesteia. De undeva, din centru, prin smiorcãiala fîntînii arteziene se aude slab ceva ce ar putea fi acordurile concertului de vioarã beethovenian. E îmbrãcatã curat, desi cam „vintage“ si, culmea cochetãriei, poartã pe cap o pãlãrioarã rotundã. Nu are nimic din alura cersetorilor; dimpotrivã, un soi de semetie rãzletitã si uzatã de timp si vitregii mai rãzbate pe chipul trist. Ceva ce probabil cîndva a fost o geantã rezonabilã e asezat lîngã piciorul mesei. Pe trotuare a început foiala liceenilor scãpati pentru o zi de grija cursurilor. Remarc, în treacãt, cã cel putin nouãzeci la sutã dintre ei poartã blugi. Si, în consecintã, totul pentru ei este, cel putin deocamdatã, „ochei!“ Din difuzoarele restaurantului rãsunã americãneste „mousãn... bousãn... lousãn...“. Bãtrîna stã aplecatã asupra castronului si savureazã în continuare gustul lichidului fierbinte. Bucãtelele de carne le lasã la urmã si observ cum cautã din ochi solnita; de care, totusi, nu se atinge. Un motociclist, pe cît de teribilist pe atît de penibil, cerseste admiratia liceenelor ce asteaptã în statie, rãbdãtoare, microbuzul, acoperind totul cu urletul motorului ambalat la maximum. Ca sã-l auzim si noi mai bine se dã muzica mai încet. Tînãrul nelinistit trece ca o sãgeatã. Bãtrîna îsi vede linistitã de frugalul prînz. Doar cã, la un moment dat, temãtoare si oarecum panicatã, se apleacã la geanta gãlbuie, scoate dintr-un portofel de pînzã niste bani si vrea sã stie, înainte de a termina prînzul, dacã-i ajung sã plãteascã. Nu-i ajung, evident. TVA-ul face... nu-i asa, diferenta. Chelnerita o asigurã cã nu e nici o problemã, dar bãtrîna este evident rãvãsitã. Lîngã trotuarul din fatã parcheazã silentios o limuzinã. O tipã blondã, sigurã pe sine, chinuieste aparatul de taxat. Si la ea actioneazã criza. ÃŽi mai trebuie, dupã noile tarife, doi bani jumate si nu are mãrunt. Pleacã furioasã sã schimbe o bancnotã de o sutã de lei. Bãtrîna, descumpãnitã, face greva foamei lîngã ciorba neterminatã. Visul ei frumos, de a-si oferi o plãcere primarã, riscã sã rãmînã, din pãcate, neterminat. ÃŽn parcul de peste drum, pe o bancã, o pereche de tineri se priveste în ochi.
Ochii bãtrînei, afectati de semnele unei inevitabile cataracte, privesc panicati în jur. La o masã, un ins ce vorbise pînã atunci încontinuu la telefon, sesizeazã situatia, cheamã chelnerita si, într-un acces de generozitate, preia asuprã-i nota. Bãtrîna, coplesitã, cu ochii în farfurie încearcã sã termine dejunul. Strînge apoi jumãtatea de chiflã rãmasã, o pune într-un servetel si o ascunde în fundul gentii. Încearcã sã multumeascã stîngaci si pleacã; pe trotuar, pe unde tocmai atunci trece zîmbitor un grup de turisti strãini. Cam de acelasi leat, cum s-ar spune, cu bãtrîna care se prelinge încet de-a lungul zidurilor. Blond-roscovani, cu chipuri amuzate, în haine lejere de bumbac sau, pur si simplu, în pantaloni scurti, cu video-pocket-uri atîrnate la gît, privesc curiosi la cîtiva puradei autohtoni ce le dau tîrcoale si ne aruncã si nouã, celor ce ne înfruptãm, o privire fugarã. Simt nevoia sã-i compãtimesc. Cum altfel, cînd nici mãcar nu-si permit o ciorbã?!
|
Autentificare
