 „ERA MAI BINE CU CEAUSESCU“
• satele mor încet, cu o multitudine de probleme sociale nerezolvate • pãmîntul a devenit cosmar pentru multi tãrani • sãracia este lucie în unele locuri • „As da pãmîntul cuiva, dar nu-l ia nimeni, toti fug acum la muncã în altã parte. Ce sã mai facã la sat, nu e de trãit! Am luptat pe front si în Rusia si în Ardeal. M-am întors acasã cu gînduri mari, am muncit la pãmînt o viatã si nu m-am ales cu nimic“, ne-a spus Ion Stan, un bãtrîn din satul David, comuna Vãleni, descriind perfect atmosfera vietii la tarã • Satul românesc, din ce în ce mai îmbãtrînit de la o zi la alta, cu oameni gîrboviti de truda muncii pe ogor, îsi trãieste durerea, spartã din ce în ce mai des de clopotele trase în dungã, semn cã unul dintre ei a scãpat de chinul condamnãrii la o viatã fãrã perspective. Se roagã bãtrînii satelor sã-i mai lase Dumnezeu vreun an, pînã pe la vara viitoare cînd, poate, s-or întoarce iarãsi copiii plecati prin Europa. Pentru cã acasã nu mai au unde munci. ÃŽnsã bãtrînetea, lipsurile, singurãtatea, dorul de nepoti, îi fac sã se stingã încet, încet. ÃŽmpovãrati pe zi ce trece, stau la poarta casei, pe o bancã, cu bastonul alãturi si privesc în gol. De acolo pot veni doar amintirile. Cum era odatã, cum e acum, copii plecati departe, rudele din sat care nu mai vin... Cam asta am sesizat în peregrinãrile prin comunitãtile rurale la început de toamnã.
„Nu mergem drept, ci numai strîmb“
ÃŽn sãtucul David, comuna Vãleni, l-am gãsit „sorindu-se“ pe bãncuta de la poartã pe Ion Stan. Bãtrînul ne-a rãspuns la salutul politicos si s-a uitat doar o clipã curios, dupã care s-a cufundat în gîndurile sale, plecate aiurea. S-a „trezit“ cînd doi vecini au venit si ei la taifas. La 95 de ani împliniti l-au cam lãsat puterile si-si deplînge singurãtatea. „Sînt singur cuc, taicã, nu mã mai ajutã nimeni. Mai vine, cînd si cînd, de la Talpa, fata care-mi aduce ceva de mîncare. O duce greu si ea. Din opt copii, cîti am avut, mai trãiesc patru, dar toti îs pe la casele lor. Au si ei probleme, copii de crescut. ÃŽn casa asta m-am mutat acum 12 ani, cu unul din bãieti, dar a murit sãracul acum trei ani. Nu mai am nici un sprijin aproape. Am trãit o viatã lîngã Cruceru, sub Deal, fãrã luminã, am dus-o greu. Pãmîntul dã roade doar dacã dã Dumnezeu. Am trãit vremuri grele, drumuri proaste, noroaie, cu apa care a venit mereu si a mãturat grãdina. Am pãmînt un hectar, dar cine sã-l munceascã, totul este scump. Am o pensie de veteran de douã milioane de lei vechi, nu-mi ajunge de lemne, darmite pentru alceva. Noroc cã nu dau bani pe medicamente, m-a ferit Dumnezeu! As da pãmîntul cuiva, dar nu-l ia nimeni, toti fug acum la muncã în altã parte. Ce sã mai facã la sat, nu e de trãit! Am luptat pe front si în Rusia si în Ardeal. M-am întors acasã cu gînduri mari, am muncit la pãmînt o viatã si nu m-am ales cu nimic. Era mai bine cu Ceausescu, la Colectiv“, a spus cu glas tremurînd nonagenarul. Mos Stan nu crede în politicã si nici în cei ce-o fac: „Nu-mi place politica si nici politicienii. Nu mergem drept, ci numai strîmb. Pe aici, au mai venit cîte unul, dar nimeni nu m-a ajutat cu nimic. Primarul nu m-a vizitat si nici nu mi-a dat nimic, cum am auzit cã a dat pe la altii cãrute de lemne. Eu trebuie sã-mi adun vreo trei-patru luni bruma de pensie ca sã-mi cumpãr ceva lemne, sã nu mor iarna de frig“. Mai spune cã s-a resemnat cu viata sa si cã a cam ajuns la capãt. A avut si zile bune, dar tare demult. Apoi îsi aminteste cã tot a primit ceva acum cîteva luni, nu mai stie exact cînd: „Sînt om bãtrîn si nu zic vorbe aiurea. Au venit de pe la primãrie si mi-au adus biscuiti, lapte praf, zahãr. Bune si astea“.
Greu fãrã luminã
Nici nu-ti vine sã crezi cã mai sînt încã familii care nu au luminã. Si totusi mai sînt cazuri, unul destul de dramatic în Fãurei. O familie, formatã din patru copii, din care trei cu diferite forme de handicap, o mamã de 48 de ani, învinsã de boalã, de sãrãcie si un tatã care le cam trage la mãsea, trãieste în centrul satului Fãurei, într-o casã de paiantã si fãrã luminã de circa doi ani. La alde Tuburlui nu arde nici un bec, ci doar lumînãri si o lampã chioarã, atunci cînd are gaz, pentru cã în 2009, rãpusi de sãrãcie, nu au mai putut plãti factura la curent. Primãria Fãurei a încercat sã-i ajute, însã furnizorul a refuzat sã-i rebranseze pe motiv cã nu existã act de vînzare-cumpãrare pe casã pentru a fi încheiat un nou contract. Aurica Tuburlui, care are doar 48 de ani, aratã cu mult mai în vîrstã. Necazurile au lãsat semne adînci. „Nu am lucrat nicãieri, pentru cã a trebuit sã am grijã de acesti copii. Din pãcate m-am subrezit si eu de tot. Pãmînt nu avem, sã-l muncim. Am fãcut eforturi mari, acum 25 de ani sã plãtim 17.000 de lei pentru aceastã cãsutã. A trebuit sã mai dãm 5.000 de lei pentru ca proprietarul sã ne facã acte, însã n-am mai avut de unde. Nici pe omul meu nu mã pot baza, pentru cã tot ce cîstigã dã pe bãuturã si tigãri. Este greu fãrã luminã, mai ales pentru fata mea cea mare. Sãraca stã numai în pat“, a spus Aurica Tuburlui. Am pãrãsit casa întunecatã, marcati de faptul cã, pentru cinci suflete amãrîte, viata de zi cu zi înseamnã o vesnicã luptã pentru a supravietui.
„Mai bine fur, decît sã muncesc!
La marginea localitãtii Horia, înspre Piatra Neamt, pe cîteva strãdute locuiesc mai multi rromi cãldãrari din „clanul“ Stãnescu. Cu munca stau mai prost, dar nu uitã sã cearã ajutor social. Schimbarea legislatiei si înnãsprirea conditiilor de acordare a ajutorului social la Legea 416/2001 a fãcut ca multi din acestia sã nu mai primeascã bani pe nemuncã. Olimpia Stãnescu, 35 de ani, primeste ajutor social, dar vrea mai mult ajutor de la primarul Vasile Baciu. „Nu-mi ajung banii sã-i hrãnesc pe cei cinci copii. Adunãm de pe la oameni resturi. Am un bãiat bolnav, n-am bani sã-l duc la medic. Nu ne-am dus la muncã în alte tãri, e mare sãrãcie. Trebuie sã fim ajutati mai mult. Nu am vãzut aici pe strada noastrã nici un parlamentar, ne-am fi plîns si noi de sãrãcia si necazurile noastre. Sîntem si noi oameni!“, zice, cu obidã. Casa în care locuieste este destul de arãtoasã si încãpãtoare, doar curtea ar trebui sã fie mai îngrijitã, dar cine sã se ocupe de aceasta. Cît timp discutam cu femeia si-a fãcut aparitia si un reprezentant masculin al familiei. Ne-a spus cã nu beneficiazã de ajutor social, dar nici nu se dã în vînt dupã acesti bani, cã are alte „oportunitãti“. „Decît sã muncesc pentru doi lei la stat, mai bine fur o caprã, o vînd si am din ce trãi cîteva zile“, a spus nonsalant si cu rînjet în coltul gurii Dragos Stãnescu. Concluziile, dupã periplul prin cîteva comune din împrejurimile Romanului sînt clare: democratia este, dar n-o întelege nimeni, oamenii au vesnice regrete pentru vremurile trecute, satele sînt depopulate si îmbãtrînite, incertitudinea pentru ziua de mîine este o prezentã cotidianã în multe gospodãrii, existã o multitudine de probleme sociale si multã lehamite. Dar sîntem în Europa. Pe ce loc, stim si asta.
|
Autentificare
