Puterea si Adevãrul
La vita e bella • „Ce dacã vine primãvara? / Atîta iarnã e în noi, / Cã martie se poate duce / Cu toti cocorii înapoi“. Au reusit, încã mai demult, de cînd poetul abia însãila versurile aceste, sã facã dintr-o natie optimistã, plinã de viatã si de entuziasm, una de sinucigasi si fete triste. O natie terorizatã de politicieni, de bãnci, de grija zilei de astãzi si de mîine. Poimîine... nu se stie. ÃŽn februarie 1972, la Bucuresti era prezentat în premierã filmul lui Manole Marcus, realizat pe un scenariu de Titus Popovici, „Puterea si Adevãrul“, caracterizat de presa vremii ca fiind „un film politic ce abordeazã, de pe pozitiile statuate de Congresul al IX-lea al PCR, primul sfert de secol de constructie socialistã în România“. Peste vreo doi ani vom avea plãcerea si satisfactia de a viziona în premierã seria a doua a acestui film - în regia lui Mihai-Rãzvan Ungureanu si Emil Boc, pe un scenariu de Andrei Plesu si H.R. Patapievici - care va aborda „de pe pozitiile statuate de cel dintîi marinar al tãrii, primul sfert de secol de constructie capitalistã în România“. Plãcerea de a descoperi asemãnãrile si deosebirile dintre cele douã etape istorice ale devenirii României va reveni fiecãruia dintre noi. Iar satisfactia va fi cu atît mai mare cu cît distributia de atunci - Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Amza Pellea - va fi, neîndoios, eclipsatã de performantele celei de astãzi - Bianca Drãgusanu, Oana Zãvoranu si Poponet. Cineva exclama, zilele trecute, pe un post de televiziune, vãzînd zbaterile disperate întru configurarea unui alt „esichier“ politic al conducãtorilor: „Doamne, chiar nu mai scãpãm niciodatã de ãstia?“ Dupã cum merg lucrurile si dupã cum conclavurile de mãscãrici se vînzolesc cu dintii înfipti în carnea puterii, se pare cã nu avem multe sanse. Chiar dacã, asa cum se spune, puterea se aflã în fiecare dintre noi. Iar adevãrul...
Mobilã si durere
• A citit „Capra cu trei iezi“, fragmente din „Amintiri din copilãrie“ si pentru cã la vîrsta lui trebuie sã aibã grijã de formatia intelectualã, a vãzut secvente din „Morometii“, la televizor, sperînd sã treacã examenul de bacalaureat la românã. Are o inteligentã nativã, fler, intuitie, iar în materie de psihologie umanã ar putea da lectii unui conferentiar de la o catedrã de specialitate. ÃŽn meseria lui, dacã o fi avut cîndva vreuna, a fost toatã viata un nimeni si lucrul acesta, care pentru altcineva ar crea un sentiment împovãrãtor, nu pare sã-l deranjeze cîtusi de putin. Asa zisa democratie româneascã a creat unor astfel de specimene cadrul ce i-a eliberat de orice fel de complexe. Atotputernicia banului a determinat o freneticã insurgentã a aluviunilor materializate într-un nou sortiment specios, alunecos ca sãpunul umed si care, culmea, a cãpãtat un statut social privilegiat. Titulatura genericã de „om de afaceri“ acoperã o întinsã zonã crepuscularã dominatã de hotie, înselãciune, minciunã, infractiune si, nu de putine ori, chiar crimã. Nu pot sã mã las convins de nimeni cã averile de sute de milioane de euro ale unor persoane care acum 15 ani pãsteau vaca pe islaz este rodul binemeritat al unei trude perpetue într-o perioadã dominatã de jaf si dezordine socialã. Tot asa cum nimeni nu mã poate face sã accept cã este rezultatul muncii de zi cu zi, neobosite si fãrã preget a unui om cinstit si cu frica lui Dumnezeu, ce nu a precupetit nici un efort în a demonstra cã munca l-a fãcut pe om si, pe deasupra, l-a umplut de bani. Mai ales într-o tarã precum aceasta. ÃŽn care diferentele sociale dintre oamenii de rînd si potentati a atins cote alarmante. ÃŽn care o babã senilã ia un salariu de 30.000 de euro, în timp ce colegii ei bugetari se multumesc cu 700 de lei. Si pentru ce? Pentru a „supraveghea“ asigurãrile. ÃŽn care, neavînd altã treabã, imbecilii alesi se ocupã de problema grãtarelor. Legea picnicurilor era o urgentã a României. Si în care, culmea cinismului, bolnavii disperati sînt lãsati sã moarã precum cîinii rãniti. ÃŽntre mobila de lux a celor avuti si durerea nãpãstuitilor; care a ajuns tot un lux.
Intrarea prin fatã
• Nu mai e un secret pentru nimeni faptul cã, în România, partidele au devenit conclavuri selective, pe grupuri de interese, ale unor indivizi ce au gãsit modalitatea - dupã ei, pertinentã - de a accede în viata publicã si a deveni, în sfîrsit, importanti. Mã feresc de politicã precum dracul de tãmîie si, dupã generalizata experientã comunistã, am cãpãtat certitudinea cã altele sînt cãile prin care un om adevãrat, o personalitate în adevãratul sens al cuvîntului, îsi poate delimita statura si pune în valoare capacitãtile ce o definesc. Lupta cu absurdul asumat si cu prostia partinicã dusã pînã la cotele supreme ale îndobitocirii nu e nouã si, de altfel, ne este binecunoscutã din perioadele anterioare. Prin „jocul dragostei si al întîmplãrii“ - iertatã-mi fie impietatea de a-l cita pe Marivaux în acest context insalubru! - generatia mea, de pildã, e nãscutã si crescutã în epoca numitã comunistã. Perioadã care pe multi i-a scolit în arta diabolicã a parvenirii politice si a lepãdãrii de sine. ÃŽn fond, asa cum bine spunea cineva, „nu se mentine nimic prin împotrivire, ci prin participare“. Coeziunea vechii societãti socialiste multilateral dezvoltate a fost asiguratã în primul rînd de prostie si abia apoi de teroare. Nãravul românului de a supradimensiona actul politic si umila lui atitudine obedientã fatã de asa zisele personalitãti politice, în fapt niste mostre de tembelism egoist, e îngrijorãtor. Golãnia politicã româneascã e suficient de consistentã; iar sportul iesirilor si intrãrilor în partide în functie de stocul de ciolane încã nedistribuit e de naturã a-mi face silã. Mai mult decît atît, în conditiile jalnice de trai ale românilor, ifosele si aerele de olimpieni ale cãcãnarilor lipsiti de scrupule si de simtul ridicolului, care, în loc sã reprezinte interesele celor multi, se îngrijesc a-si clãdi o imagine publicã vremelnicã si supradimensionatã în ochii unui popor docil si rãbdãtor, ating limitele ultime ale nerusinãrii. Ce stiri teribile ne oferã presa! Ne cad nãdragii de interes si curiozitate: unul a pãrãsit partidul ce-l consacrase; altul si-a dat demisia din partidul X; altcineva este asteptat sã intre în partidul Y; si asa mai departe. Mã întreb la ce folosesc toate astea si în ce mod ne ajutã sã trãim mai bine?! Si apoi, mai e si o problemã de logicã pragmaticã, pe care o sugerãm întru ajutorarea celor ce nu-si gãsesc locul; si care, în termeni neaosi ar putea fi sintetizatã astfel: dacã ai iesit si nu ai unde intra, încearcã în...!
|
Autentificare
