 Dupã urzici
La vita e bella
(„Pentru o alimentatie sãnãtoasã consumati zilnic fructe si legume“)
• Sînt mici, firave, de un verde fãrã vlagã si înghesuite în mãnunchiuri rebele pe lîngã garduri si prin colturi de maidane bîntuite de cîini vagabonzi. Strîng românii urzici de o nouã primenire, ca în fiecare an si în acesta, pãrtasi întru sãrãcie, obidã si resemnare. Mîntuitorul domestic, pitit sub grinda dinspre rãsãrit, e gata sã-si primeascã pãtimitile si caznele ca în fiecare din cele peste douã mii de primãveri ce s-au perindat asuprã-i. S-au înmultit pe trup rãnile si s-au uscat la adierea tãmîiei, iar sîngele pare cã nu mai are vlagã sã picure asupra cosului cu ouã de la picioarele chinuite. Se îndãrãtniceste viata sã triumfe din nou asupra mortii, cãlcînd biruitor pe umbra ei amenintãtoare. Dar fiecare simte apãsarea încã unui an pe spinarea ce dã sã se încovoaie prea devreme, prea repede si catã sperantã sub boltile lãcasului dumnezeiesc; de unde izvorãste mirosul de mir si sîmburele nãdejdii; al ultimei nãdejdi. Si al mîntuirii; definitive si ireversibile. Le va fi silã pãcãtosilor de stricãciune, celor nedrepti le va fi lehamite de strîmbãtate, cei însetati de putere si dominare se vor lepãda de trufie si vor tulbura cu rugile lor tainice tihna altarelor. Se va abate peste noi omãtul florilor de pe crengile înfiorate ale pomilor ce-si ocrotesc rodul promis în fiecare an si se vor însenina pentru cîteva clipe zãrile de la hotarele sufletului nostru. Mãcar acum sã nu ne rãzboim cu nimeni, sã nu cãtãm pricini celui de lîngã noi si nici sã nu ne stricãm gîndurile cu cele rele. Sã sperãm, încã o datã, cã toate cele ale cerului vor pogorî cîndva asuprã-ne, umplîndu-ne de tihnã, îmbelsugare si multãmire. Iar pînã cînd aburul cozonacului si al pascãi se va risipi prin cuhnii, sã mai rãtãcim putin, despovãrati de frigul din oase, pe cele imasuri, printre mieii ce fi-vor martirizati întru Domnul, în cãutare de urzici.
(„E spiridusul; vrea sã vorbeascã cu tine!“)
• Debandada politicã din România a ajuns aproape la apogeu. Nãrãvitii la putere, fugiti din vagonul restaurant, cautã bilete lou cost în marfarul opozitiei. „Eu sînt din tara lui Frunzã verde / eu sînt din neamul lui Fãt Frumos, / Urmele mele nu se vor pierde, / c-am strãbãtut vesnicia pe jos.“ Si noi, care credeam cã vor plãti... Mãcar consumatia.
• E o nervozitate generalã. Ni se oferã si spectacole inedite. Sîmbãtã la prînz, de pildã, un grand uomo local, de profesie politician si strivit de functii, ceartã vehement, în plinã stradã, un militian care a îndrãznit sã-i opreascã o rubedenie; în ciuda faptului cã aceasta avea o limuzinã neagrã. Murind, Ceausescu le-a îngãduit sã se joace; de-a politicienii si de-a Dumnezeu pe carosabil.
(„Spiridusule, lui Mos Martin iar i-a cãzut un ochi. Si-am rãmas si fãrã lipici pentru stele.“)
• Ungurii ne fac legea în tarã si ne medicãresc în limba lui Atilla; ca si canadienii, pakistanezii, malgasii sau bumburusucii. Da, mai avem cîte ceva din toate..., vorba poetului. Veniti de luati...!
(„As vrea sã deschid un depozit!“ „Ba nu; eu as vrea sã deschid un depozit!“)
• Stati linistiti nenorocitilor, cã nu stiti ce vã asteaptã dincolo de acel „de douã ori bravo“ de la Banc Post! A propos, nu se mai spune banc ci benc. E altceva, nu? Mergem la bencã. De altfel, bencile se pregãtesc si ele de sãrbãtori. ÃŽn Sãptãmîna Mare trimit zeci de somatii prin care îti cer banii de cozonac.
(„Beng! si murdãria dispare“)
• Ce denumire improprie: Miscarea Popularã! De cînd un partid de dreapta poate fi popular? De cînd poate reprezenta dorintele celor multi? E un non sens; ca multe altele din aceastã biatã tarã.
• Ce vezi la televizor te lasã mut. Niste „executori“ sparg cu topoarele o usã. Si pentru asta au fãcut o facultate; de law. Ei vor sã „execute“. Si un executor, se stie, „executã“ nu gîndeste. Doamne, ce orori a nãscut democratia asta originalã! Era liniste; publicã. Apoi a venit cineva si a tulburat-o. Pentru asta, conform legilor în vigoare, omul de rînd plãteste amendã.
(„Unele lucruri se prezintã mai bine pe verticalã“)
• Mare teorie despre grei. O doamnã parlamentar blondã încã nu e grea. Si nici alta mai bruneticã, dar cu functie, nu e grea; încã. Dar au sanse sã devinã, ne spune în limbajul idiot al crîsmei de cartier primul om din tarã. Sã fie într-un ceas bun!
• O altã problemã verticalã. Problema zilei, problema fiecãrei clipe, de multã vreme încoace: gazul, cãldura, apa rece si, mai ales, cea caldã. Apoi, datoriile cãtre asociatii, deci, implicit, cãtre furnizori. Obligatiile acestea au devenit adevãrate obsesii pentru foarte multi dintre românii preocupati de supravietuire. A da zece milioane lunar pentru aceste banale utilitãti constituie o crimã. Legiferatã.
(„Tu, cît timp pierzi zilnic la toaletã?“)
• De ce dracuã' tot felul de indivizi vor sã aibã încuviintarea lui Andi Moisescu, Mihai Petre sau Andra pentru a se putea prosti în voie, n-am sã înteleg niciodatã. Genul ãsta de concurs demonstreazã atît tembelismul unei natii îndobitocite cît si înversunarea de a-ti pierde fãrã folos timpul. Românului i s-a inoculat pervers sindromul competitiei. Nu mai poti ocupa nici un post decît prin concurs. Aceasta creeazã sentimentul unei lupte cinstite bazatã pe competentã. Cînd, de fapt, concursul, cel putin la noi, este o formã de legitimizare a imposturii. Dacã vrei sã cînti, poti sã o faci fãrã sã-ti dea cineva voie. Dacã te ascultã cineva înseamnã cã ai public. Poate si succes. Dacã nu, asta e! Cîntã, nanã Mãrie!
(„De ce sã ai numai douã cînd poti sã ai trei?“)
• Chiar asa. De ce?!
|
Autentificare
