De îndatã
La vita e bella Nu, nu vreau sã discut nimic despre cazul împuscãturii din Zambaccian. Explozia de urã a unei mari pãrti (tembele) a populatiei mã îngretoseazã. Toate relele de acolo ni se trag, crede postacul ce are în sfîrsit ocazia de a-si face publice frustrãrile anonime. Neîndoios, clasa politicã a României din ultimele douã decenii, cel putin, e departe de a inspira credibilitate. Aceeasi oameni care s-au pripãsit devreme, harnici fiind, la ugerul democratiei ce s-a vrut de la bun început a fi originalã, nu vor sã ne mai pãrãseascã defel. Mai mult, cu o obstinatie demnã de o cauzã mai bunã, în ciuda problemelor cu care ne confruntãm si a lipsei de orizont a vietii contemporane, fac totul pentru a ne îndepãrta de la rosturile noastre firesti si a ne face martori la un spectacol national grotesc ai cãrui protagonisti joacã roluri stupide în costum, cravatã si pantofi de firmã.
Nuante
Adverbul „îndatã“ implicã, dupã toate dictionarele serioase ale limbii române, sensul de „imediat“, „numaidecît“, „acum“, „neîntîrziat“. ÃŽn sens mai larg si, implicit, mai permisiv, „îndatã“ poate fi perceput tot atît de corect ca „acusi“ sau, calin diminutivat, „acusica“. ÃŽn calitate de locutiune conjunctionalã este precedatã de atributul „de“ cu sens temporal si urmat, obligatoriu pentru a fi corect, de pronumele invariabil „ce“, motivat ulterior prin expunerea actiunii. Prin urmare, expresia corectã ar fi aceea cã hotãrîrea va fi pusã în aplicare „îndatã“ sau „de îndatã ce“ (postasul sunã la usã de douã ori). De pildã. Sau, ca sã fim în ton cu ultimele evenimente, „de îndatã ce“ doi politisti în civil îti sunã la usã. Sau la poartã. Dar cum permisivitatea spatiului lingvistic românesc este destul de accentuatã în ultimele decenii, cînd expresia englezeascã tinde sã copleseascã plasticitatea uitatã a limbii române, putem accepta ca fiind corectã si formularea consacratã în limbajul judiciar „de îndatã“. Pentru cã, în definitiv, deosebirea de nuantã este insignifiant de micã si, prin urmare, deloc importantã. Precum deosebirea dintre o sentintã cu executare si una fãrã. Sau dintre o condamnare la moarte si una pe viatã. Simplu, nu-i asa?
Cuvinte noi
Politichia româneascã, pe lîngã alte merite si dezastre, are si calitatea de a fi introdus în limbajul cotidian notiuni noi ce au lãrgit teritoriul lingvistic autohton. Pe lîngã cvasi acceptatele formule englezite, de care aminteam mai sus, bagajul expresiilor nou introduse a devenit de acum copios. Pe vremea cînd, ca un exercitiu, aminteam celebrul proces de plagiat Caioni, cã tot sîntem în anul Caragiale, învãtãceii si pãrintii lor se uitau la mine ca la un nebun, întrebîndu-se ce va sã însemne asta. Plagiatul, adicã. Acum, expresia a ajuns bun public, alãturi de altele precum „implementare“, „celeritate“, „esichier“ si multe la fel. Lumea s-a desteptat „a dracuã'“ si totusi, cum se face cã în lucrãrile de bacalaureat contemporane expresiile din proba la limba si literatura românã denuntã un grad de retard intelectual îngrijorãtor? Ilustrat, de altfel, la cel mai înalt nivel de rînjetul machiavelic al prezidentului, însotit de uzitarea improprie a cuvîntului „dottore“ care în italianã defineste licentierea si în nici un caz doctoratul. Dar asta este o problemã minorã care, dupã pãrerea unora, nu trebuie rezolvatã „de îndatã“.
Parvenitism si celebritate
Am mai scris, cu nãduf, recunosc, despre asta; despre inflatia de doctori si doctoranzi dintr-o tarã aflatã pe culmile tembelismului. Si nu o datã. Sînt deja vreo sase ani de cînd, la una din editiile Vacantelor muzicale la Piatra Neamt, discutam cu un bun prieten, pianistul Gabriel Amiras, stabilit de multã vreme în Germania, despre cîteva lucruri ce dau extrem de prost la români.
„Cred ca existã ori o pãrere deja formatã - spunea el atunci - ori un fel de a categorisi o anumitã aparentã. Si ca o umbrã a lipsei criteriilor de apreciere existã un soi de parvenitism fatã de celebritate. Pãrerea formatã despre un anumit lucru, fenomen, persoanã, este legatã de aura de celebritate care o înconjoarã si cu care este perceputã. Nu existã o pãrere personalã, ci este preluatã o pãrere care, eventual, se poartã. Dar, acest lucru este fals. Oriunde în lume unde se respectã drepturile omului, pãrerea personalã este consemnatã, luatã ca atare si respectatã. Deci, nu existã acest sablon axiologic mostenit si perpetuat. Nu e de mirare faptul cã în România a fost cultivat cu atîta asiduitate cultul personalitãtii. E o «calitate» nationalã. Un sindrom.“ Si ca sã îi dovedesc cã sînt de aceeasi pãrere, am supralicitat reamintindu-i un lucru pe care, de bunã seamã, dupã cum mi-a dovedit, îl cunostea foarte bine. Acela cã pentru a fi apreciat în România trebuie sã ai statut de vedetã de muzicã usoarã, realizator TV, prezentator la Starea vremii, lider de partid, primar, judecãtor, politist, colonel în rezervã sau doctor... în ceva. „ÃŽn legãturã cu acest ultim aspect, sînt tentat sã vã istorisesc un fapt. Ei bine, cineva de aici, de la dumneavoastrã, o persoanã de altminteri foarte drãgutã si îndatoritoare, m-a întrebat la telefon cum e mai bine sã mã treacã în program: pianist, maestru, profesor universitar... doctor? ÃŽn clipa în care am fãcut precizarea cã nu sînt doctor, am observat o oarecare schimbare de ton. Era clar cã pentru românul de aici nu mai prezentam chiar asa mult interes. Si pentru ce? Pentru cã nu eram doctor; într-o tarã plinã de doctori, în aceastã imensã policlinicã numitã România. E trist, înduiosãtor, derizoriu si descurajant. O asemenea calitate, acordatã, dupã cum stim prea bine, de multe ori pe criterii îndoielnice, însemna mai mult decît întreaga mea carierã, decît întreaga mea personalitate umanã si artisticã. E si ãsta un sindrom.“
Un alt fel de „doctor“
Bunica Macovei îsi face griji în legãturã cu diagnosticul doctorului Brãdisteanu. L-ar fi pus mai exact un post de militie din anii ã'80, crede ea. Si un fost parchetar comunist, adus la zi prin dotãri „euro“, trebuie crezut. Asa am învãtat la scoalã. A propos de scoalã, în curtea uneia, o distinsã doamnã profesoarã, de o noblete si o dãruire iesitã din comun, si care mai vine la lucru, pensionarã fiind, doar pentru cîteva ore, legatã indisolubil de destinul pãlind al învãtãmîntului amurgind în derizoriu, este agresatã brutal de un individ cretin. Animalul ce îsi zice „doctor“ - si pare a fi dacã judeci dupã gentuta clasicizatã în care-si adãposteste stetoscopul si pistolul cu gaze - sotul unui alt „doctor“, dar de cadavre, face dreptate progeniturii care, în ciuda vîrstei fragede - e abia în clasa a treia - s-a nãrãvit în a da bobîrnace în teastã colegilor de clasã, fãrã a admite, în pur stil democratic, nici o obstructie. Dacã domnul doctor - care, sotul unei doctorite de la medicina legalã fiind, probabil cã se ocupã cu medicina ilegalã - va simti nevoia sã fie mai elocvent, mã astept sã fiu întîmpinat eu însumi la ora opt dimineata de veterinarul coleric decis sã apere onoarea degeneratei familii de idioti, pentru care democratia s-a dovedit a fi, iatã, beneficã.
Drepturi
Spune fostul prim ministru cunoscut sub initialele MRU: „Criza este a celor care nu vor sã munceascã. Criza este a celor care se culcã devreme si se scoalã tîrziu“. Asa o fi, cã el, mare muncitor fiind, stie mai bine. Prin anii ã'80 ne uitam cu invidie peste gard. Capitalismul avea o putere de persuasiune inimaginabilã. ÃŽn ã'92 am cãlcat pentru prima datã în raiul capitalist. Cu atentie si cu precautie, uimire si, mai ales, multã curiozitate. Am fost, mãrturisesc, impresionat. Undeva în sudul Frantei, pe malul Atlanticului, cãscam gura la vitrine si mã stergeam pe picioare cînd urcam pe trotuar. Din pãcate, atunci nu realizam cã am ajuns prea tîrziu; si în pielea goalã. Cînd mimarea exercitiului democratic nu mai putea avea efecte benefice pentru noi. Românii sînt martori la înmormîntarea capitalismului. Iar Uniunea Europeanã este Comisia însãrcinatã cu înhumarea, spunea cineva. Interesant este faptul cã dupã ce românul a luat-o razna, dupã ce a fost belit, umilit si purtat cu cãtuse la mîini prin cele tribunale, dupã ce a suportat efectele contractelor cu bãncile flãmînde, în conditi de legalitate îndoielnice, si-a adus aminte cã are, totusi, si el oarecare drepturi: „Stiti cine sînt eu? Sînt cetãtean european; si am drepturi!“ Dacã este într-adevãr asa, ar trebui sã fie, în sfîrsit, respectate. De îndatã!
|
Autentificare
