 Biserica din lemn de la Farcasa - biserica românilor fugiti peste munti pentru a-si pãstra credinta ortodoxã
• lãcasul de cult dateazã, cel mai probabil, de la 1774 • „Ctitorii ei sînt cu sigurantã mesterii satului. Poartã în ea multã suferintã, jertfelnicie, îndemn la credintã si sperantã. Lãcasul nostru de închinãciune s-a nãscut atunci cînd românii transilvãneni au fost nevoiti sã treacã muntii si sã se stabileascã în Moldova, la fratii lor, pentru a-si pãstra credinta ortodoxã. Ca sã-si ostoiascã dorul de locurile natale, la stilul moldovenesc al bisericilor, implicit la a noastrã, au adãugat cîte ceva din stilul locurilor de obîrsie“, ne-a spus preotul Cãtãlin Cosula • bisericuta a avut un trecut zbuciumat • în primul rãzboi mondial a fost bombardatã, iar în cel de-al doilea, soldatii germani au transformat-o în grajd • „Am fost binecuvîntat de Dumnezeu sã pot conduce poporul acestei parohii cãtre mîntuire într-o bisericutã ce vine din trecut pentru a ne arãta credinta si dragostea pentru frumos a oamenilor acestui minunat colt de rai, Farcasa“, spune pãrintele Cosula •
Cotidianul Monitorul îsi propune ca, periodic, în paginile sale cititorii sã gãseascã articole despre mãnãstirile judetului. În acest demers ne ajutã profesor dr. Daniel Dieaconu, un istoric pasionat si de ceea ce înseamnã spiritualitea Tinutului Neamtului. Vor putea fi citite materiale în care se vor regãsi lucruri mai putin stiute despre sfintele lãcasuri de cult a cãror existentã se pierde în veacuri trecute. Si, poate, demersul nostru va face ca parte dintre cei care aflã detalii noi sã-si îndrepte pasii spre vreo mãnãstire sau schit ascuns în codrii Neamtului, în zone de un pitoresc ireal, departe de tumultul cotidian. Oaze de pace spiritualã, locurile de mîntuire a fiintei, locuri unde te-nvãluie plãcut linistea vietii monahale, locuri unde te-nconjoarã, parcã din vãzduh sau de nicãieri, slujba si glasuri domoale de cãlugãri sau maici. În editia de astãzi vã prezentãm Biserica Sfînta Cuvioasa Paraschevadin de la Farcasa.
Farcasa este una dintre localitãtile însirate pe firul de argint al Bistritei, ce s-a dezvoltat în zonã începînd cu secolul al XVIII-lea, pe baza exodului transilvãnean dinaintea si de dupã rãscoala din 1784. Asezarea se face cunoscutã lumii astãzi prin modestia, hãrnicia, credinta si evlavia trãitorilor locului. Afirmatia noastrã este sustinutã, printre altele, de frumoasele case ale gospodarilor fãrcãseni, dar mai ales de pãstrarea în conditii deosebit de bune si-n stare de functionare a bisericii de lemn Sfînta Cuvioasa Parascheva, unul dintre lãcasurile de cult ortodox ce îmbracã haina unui adevãrat monument istoric si de arhitecturã. Pentru a ajunge la locul de înãltare al acesteia, valea pîrîului Farcasa ne-a învãluit cu verdele crud al pãdurilor însorite ce acoperã culmile avîntate si întregul peisaj ce se desfãsoarã odihnitor si molcom. Asezatã la poale de codru, la mai putin de un kilometru în dreapta drumului national, bisericuta, spre care ne-am simtit atrasi si noi din curiozitate reportericeascã, avea sã ni se impunã încã de la prima vedere prin gratia si proportionalitatea sa desãvîrsitã. „Ceea ce individualizeazã acest monument arhitectural în contextul întregii Vãi a Bistritei presãrate cu ctitorii religioase din lemn, este bogata sa ornamentatie care împodobeste brîul de scînduri de sub acoperãmînt, extremitãtile în consolã ale bîrnelor de sustinere, usile cu ancadramentele lor si cele trei cupole ce acoperã pronaosul, naosul si altarul“, avea sã fie formula de bun venit a pãrintelui Cãtãlin Cosula, preotul paroh al fãrcãsenilor, încã de la primul pas fãcut în curtea locului de închinãciune.
Un preot din... legendele Ceahlãului
„Este un privilegiu pentru mine sã slujesc aici, în aceastã bisericã de lemn din Farcasa, care aratã jertfelnicia si credinta acestor oameni“, a adãugat preotul, un munte de om parcã descins din legendele Ceahlãului, despre care aveam sã ne convingem imediat ce am pornit discutia cã este un bun cunoscãtor al tot ceea ce tine de lãcasul de cult de care eram interesati. Din spusele sale, documentele sustinînd afirmatiile, am retinut faptul cã „biserica a fost ridicatã la 1774, ctitorii ei fiind cu sigurantã mesterii satului. Poartã în ea multã suferintã, jertfelnicie, îndemn la credintã si sperantã. Lãcasul nostru de închinãciune s-a nãscut atunci cînd românii transilvãneni au fost nevoiti sã treacã muntii si sã se stabileascã în Moldova, la fratii lor, pentru a-si pãstra credinta ortodoxã. Ca sã-si ostoiascã dorul de locurile natale, la stilul moldovenesc al bisericilor, implicit la a noastrã, au adãugat cîte ceva din stilul locurilor de obîrsie“. Scurt si la obiect. Asta, pînã la intrarea noastrã în bisericã. Abia atunci aveam sã descoperim în persoana fetei bisericesti fãrcãsene, ghidul nostru de cîteva clipe întru cunoastere, sensibilitatea si emotivitatea de care e bîntuit cînd vine vorba despre povestea de suflet a locului. „Viata bisericii în care am cãlcat cu evlavie este în rugãciune. Fãrcãsenii sînt acei oameni care stiu sã pretuiascã jertfa înaintasilor. La slujbã vin de fiecare datã cu sentimentul bucuriei. Cine vrea sã ne cunoascã asa cum sîntem, oameni iubitori de Dumnezeu, gospodari asezati si credinciosi este musai sã vinã si sã stea alãturi de noi, la rugãciune, în acest lãcas de cult ortodox încãrcat de istorie duhovniceascã. Aceastã bisericã a avut o devenire deopotrivã ziditoare, dar si tristã sau înãltãtoare. ÃŽn primul rãzboi mondial a fost bombardatã, pe aici trecînd linia frontului, iar în cel de-al doilea rãzboi, armata germanã a transformat-o în grajd. Datorãm ceea ce avem astãzi unui om al locului cu nume predestinat, preotul Ioan Preutu, care imediat dupã rãzboi a refãcut-o pe banii sãi, ajutat într-o oarecare mãsurã si de gospodarii fãrcãseni, astfel încît, în 1955, un sobor select de preoti, avîndu-l în frunte pe episcopul Teofil al Romanului, a resfintit-o“, ne-a povestit pãrintele Cãtãlin.
Mesteri cu credintã în Dumnezeu
Asta ca un fel de introducere pînã sã întrãm în ceea ce tine de tehnica arhitecturalã si valoarea culturalã a obiectivului, pentru cã trebuie stiut cã biserica Sfînta Parascheva din Farcasa este consideratã de cãtre specialisti ca fãcînd parte din patrimoniul cultural. Ca plan si aspect general, biserica se aseamãnã pînã la identitate cu cea din Galu, fiind construitã din bîrne groase de brad, cu absidele laterale de formã pentagonalã si turnul clopotnitã situat la sud-vest, deasupra pridvorului. La exterior predominã rozetele incizate si arcele pirogravate, iar la înfrumusetarea boltilor interioare apare frecvent punctia cu vopsea si tablã de sah în douã culori. Patrimoniul bisericii cuprinde mai multe obiecte de valoare, dintre care atrag atentia cîteva icoane pe sticlã executate în stilul scolii de la Nicula, la începutul secolului XIX, si o Psaltire care a apartinut lui David Creangã, bunicul marelui povestitor humulestean Ion Creangã. Lãcasul de cult are si o frumoasã catapeteasmã, ale cãrei icoane au fost pictate pe lemn de paltin în 1837 de cãtre pictorul Ion Grozavul, acelasi care, cu 19 ani mai înainte, pictase si iconostasul de la biserica din Galu. „Bisericuta noastrã are dimensiuni modeste, fiind admirabil proportionatã. Mesterii aveau cu sigurantã credintã în Dumnezeu pentru cã a iesit o lucrare extraordinarã. Ornamentatia este deosebitã, cupolele de pe altar, naos si pronaos au fost realizate într-un mod original, lucrãtorii încercînd sã sugereze bolta cereascã. Mã refer la acele stele pirogravate, colorate pentru care cu sigurantã mesterii au folosit culori naturale, fiindcã altfel n-ar fi rezistat în timp si nu s-ar fi reusit o astfel de frumusete. ÃŽn ciuda vicisitudinilor vremii, a bombardamentelor si altor factori distructivi biserica a pãstrat aproape intacte ornamentatiile, figurile geometrice si motivele florale. Apoi, au rezistat stranele si colectia de obiecte liturgice, toate fiind acum frumos expuse în pronaos pentru a fi cunoscute publicului interesat de valorile de patrimoniu ale bisericii noastre. Este consideratã muzeu, dar noi o considerãm biserica noastrã si slujim aici în fiecare vineri, din mai si pînã-n octombrie, fãcînd astfel parte din viata noastrã“, am mai aflat de la pãrintele Cosula, care a tinut sã ne prezinte obiectele liturgice de patrimoniu si sã ne vorbeascã în amãnunt acolo unde credea sfintia-sa cã n-am priceput destul.
„Sã se stie cã eu am fãcut aceastã stranã, Moiesi Pliîcu, leat 1774“
Epitaful, în partea dreaptã protejat de sticlã, icoana pictatã pe pînzã aplicatã pe lemn de brad, icoana lui Iisus pe lemn de paltin, icoana Tãierea capului Sfîntului Ioan ce are în spate un bãrbat îmbrãcat turceste, sfesnicul din lemn în formã de palmã, au fost doar cîteva din obiectele asupra cãrora a zãbovit întru explicatii preotul fãrcãsean, despre care aveam sã aflãm cã era specializat, cu acte-n regulã, si în arta crestinã. „Biserica este acoperitã cu dranitã în cioc de ratã, iar îmbinãrile la colturi, în durãturã. Bîrnele cioplite sînt din lemn de brad, iar cuiele tot din lemn, dar de tisã. Pridvorul îmi place sã spun cã anticipeazã pridvoarele brîncovenesti. Usa este realizatã dintr-o singurã scîndurã, usorii ei fiind din ulm si poartã motivul vietii, prin funia încrustatã si motivul soarelui, prin rozeta desenatã în partea superioarã“, ne-a mai împãrtãsit interlocutorul nostru. Cît priveste fostii ostenitori ai bisericii, preotul n-a reusit sã afle mare lucru si nici cine a fost cel dintîi slujitor. Prima informatie despre ridicarea bisericii a fost desprinsã de pe o stranã, ce dãinuie de secole, unde este gravat cu caractere slavone: „Sã se stie cã eu am fãcut aceastã stranã, Moiesi Pliîcu, leat 1774“. ÃŽn rest, se stie cã de-a lungul timpului au slujit în altarul bisericutii preotii Simion, Gheorghiu, Preutu, Chitimus, Tãpuc, ultimul plecat în Canada, si cam atît. „De fiecare datã cînd îi pomenim pe acestia îi simtim pe toti cei ce au ostenit întru credintã în acest altar. Mã bucur enorm cã le sînt urmas, considerînd cã am fost binecuvîntat de Dumnezeu sã pot conduce poporul acestei parohii cãtre mîntuire într-o bisericutã ce vine din trecut pentru a ne arãta credinta si dragostea pentru frumos a oamenilor acestui minunat colt de rai, Farcasa“, a conchis pãrintele Cãtãlin Cosula, de care aveam sã ne despãrtim asigurîndu-l cã ne vom întoarce pe 14 octombrie, de Sfînta Cuvioasã Parascheva, la hramul bisericii, în zi de sãrbãtoare pentru a-i cunoaste pe fãrcãsenii de astãzi, urmasii celor din trecut întru vrednicie crestinã. Cît priveste clipa de zãbavã în biserica din Farcasa, niciunde parcã nu ne-am simtit mai aproape de Divinitate si mai dãruiti smereniei. Si asta, încã de la primul pas, cînd prin usa de mici dimensiuni de la intrare, am fost nevoiti sã ne plecãm pentru a pãtrunde taina lãcasului de închinãciune.
|
Autentificare
