„Cum mi-am petrecut sfîrsitul lumii“
La vita e bella
constat cã, cel putin aparent, nu s-a întîmplat nimic • tare mi-e fricã de faptul cã, în ciuda asteptãrilor optimiste, toate vor rãmîne la fel • îmi calculez fabuloasa mea putere de cumpãrare dupã reîntregirea salariului • politistii au început sã se violeze între ei • si bancherii mor, nu-i asa? • în ciuda a ceea ce se crede, recuperatorii sînt si ei... oameni • cãruta cu pachete • somalezii se împrumutã de la mine • moartea nu ia credit cu buletinul • la anuã'... si stiti dumneavoastrã mai departe • precum mai jos asa si pe pãmînt • • N-am mai scris nimic la aceastã rubricã de undeva de prin varã. De cînd situatia politicã s-a complicat si de cînd am fost nevoiti sã ne dãm cu pãrerea, cu stampila si cu înjurãtura asupra destinului în crizã perpetuã al României. Am împrumutat titlul de la filmul lui Cãtãlin Mitulescu, din 2006, ce rememora, cu toate libertãtile fictiunii, momentele rãsturnãrii comunismului, din 1989. Acel comunism care acum, e îngrijorãtor, este regretat de cãtre jumãtate din populatie. Este si ãsta un semn al disperãrii si al lipsei de sperantã. Desteaptã-te, bã... desteptule!
• „Atentie cu puterea pe scãri!“ Dacã se adevereste zicala cã „puterea îmbatã“ s-ar putea sã fim condusi, în curînd, de o gascã de betivi. Cînd Antonescu spunea lui Ponta cã nu are nici un sef, cred cã a uitat de Parlament. Asa cum este el. Si de Dumnezeu. El e seful, parcã asa stiam! Mai mult decît atît, sîntem preveniti cã anul care vine va fi cel mai greu de pînã acum. Normal, dupã atîtia ani de prosperitate era de asteptat. Dar va fi, totodatã, unul decisiv. Unde se poate face, oare, încã o gaurã-n curea? Decisivã.
• Si tot între timp, viata politicã îsi continuã încrezãtoare destinul glorios. Guvernul a trecut de Parlament. Acceleratul de Bucuresti a trecut de halta Peris, pe acolo cam pe unde si-a pierdut Goe bereta de „mariner“. Ei, pe vremea aceea trenurile mergeau cu vitezã dublã fatã de cele de acum. Puf, puf! Uuuuuuuu!
• Protocol minimal la Palatul Cotroceni pentru învestirea Guvernului. Primul preot, presedintii alesilor poporului si, bineînteles, membrii ãia care se joacã prin Curte cu cercul. Sau prin ograda constitutionalã; si care ne-au fãcut atît de mult bine în ultima vreme. Tot înainte, tovarãsi!
• Capacitatea intelectualã a unora dintre guvernanti se pare cã e tot aceea pe care o stim din mosi strãmosi si de la ã'89 încoace. „Potrivit art. 103, alin. 3“ exprimat aidoma de cãtre un ministru zelos, în expresia oralã e de-a dreptul hilar. Cum adicã „art“ si „alin“? Poate Achim si Nilã...
• Mai mult chiar. La televizor, un tip proaspãt „renumit“ ministru aranjeazã... pachete. Cã tot sînt sãrbãtorile. „Este nevoie de strategii guvernamentale pe termen lung... Este nevoie de pachete de legi care sã... Vom veni atunci cu un pachet de mãsuri care... Acest pachet pe care îl pregãtim... Abia cînd vom ordona primele pachete vom elabora un nou pachet de norme care... Pachetul acesta vine în completarea vechiului pachet de legi...“ Toatã noaptea am visat pachete. Buf! Buf!
• Mã consoleazã gîndul cã în perioada postcataclismicã guvernul îmi va reîntregi salariul cu douãzeci si opt de lei (impozabili). Si astfel, s-a fãcut dreptate, nu-i asa? Nu stiu de ce mã bîntuie bãnuiala cã ãstia chiar credeau în sfîrsitul lumii. De aia au si programat plata în ianuarie. Strengarilor... n-ati scãpat!
• Si dacã tot veni vorba de bani si dacã, asa cum se spune, va fi ultima remuneratie pe lumea asta, scriu în agendã ce am putut cumpãra din fabulosul salariu de profesor, dupã aproape patru decenii de trudã, în preajma sãrbãtorilor de iarnã (dupã ce jumãtate din el a fost revendicat si, evident, acordat cu generozitate de cãtre justitie recuperatorilor „întru îndestularea - cuvîntul ãsta, chiar termen juridic fiind, trebuie subliniat ca un simbol al penibilului si cretinismului absolut - creditelor restante“): o pereche de sireturi noi (pentru bocancii vechi), un set de cinci lame de ras (Jilet), o pîine (ieftinã), un pachet de tigãri (scump), doi crenvursti (plin de E-uri si alte vocale), un borcan de mustar (iute), o pungã de cafea (de cinci lei), un sul de hîrtie higienicã (pentru sters mucii), o lumînare si un pachet de chibrituri, bateriile sînt prea scumpe (în eventualitatea cã sistemul energetic mondial se va prãbusi pe plan global), o sticlã de apã mineralã (cu bulbuci), o cutie cu scobitori (cheltuiala asta s-a dovedit a fi nejustificatã, întrucît ulterior am descoperit cã mai aveam vreo patru bete dosite dintr-un restaurant unde am intrat sã fac pipi) si o sticlã de vin superior, de sapte lei, pentru masa de Revelion. Hai noroc!
• Fãrã sã prindem de veste s-a petrecut Crãciunul. ÃŽn realitatea noastrã cotidianã, vãduv de colinde. Doar cîtiva tigãnasi flãmînzi se mai învrednicesc a suna pe la cîte o usã din cartierele foste proletare si a spune la repezealã acelasi chinuit „Am plecat la vînãtoare...“. ÃŽn schimb e înghesuialã la lãlãit la televizor si în actiuni organizate de conservare si valorificare a obiceiurilor noastre strãmosesti. Cei interesati au ocazia sã afle cum urlã lupuã' în mijlocul orasului. Unii îl preferã pe Hruscã, fãrã de care Crãciunul ar trebui interzis prin lege, altii pe bocitorul Fuego. (Pînã nu demult credeam cã ãsta e un model de marcã de masinã). Conform unei mode neocapitaliste, tineretul sãrbãtoreste Crãciunul în club. Si o face cu simt de rãspundere din moment ce o tinericã analfabetã a reusit sã ne facã în ciudã mãrturisind cã pînã la jumãtatea petrecerii cheltuise deja peste cincisprezece milioane de lei. Vechi, e adevãrat, si cu mult mai putin decît cheltuiala unui tip chelios si oligofren care, pe la ora douã noaptea a plusat pe la vreo douãzeci de milioane. De unde aveti banii, fratilor?
• Dacã mai sus eu însumi îmi drãmãluiam salariul, în acelasi timp, recuperatorii - cu ce drept oare?! - îmi calculeazã si ei debitele restante de pe vremea cînd benzina era doi lei si mã împovãreazã cu penalitãti pe care aveau dreptul sã le revendice creditorii si nu acesti trîntori veniti la festinul cadavrelor. Trebuie sã trãiascã si ei, nu-i asa? Cã si ei sînt oameni; si dacã nu stiu sã facã nimic altceva... Jefuiti cu spor, nu vã jenati!
• Aflu acum, cu stupoare, cã eu însumi, cu banii mei, sustin pirateria somalezã ce-si spalã veniturile prin bãncile care cu amabilitate mã anuntau, în epoca „duduielii“ economice, cã sînt „fericitul posesor al unui card“ pe care eu, nefericitul, nici mãcar nu-l cerusem. Mai mult, cumpãrînd atunci o camerã foto de patru sute de lei, realizez consternat cã am plãtit-o deja de vreo patruzeci de ori. Si mai am de dat, potrivit somatiilor ferme ale bãncii, încã vreo douãzeci de milioane. Bã, piratilor, chiar vã bateti joc?!
• Ca o consolare - gratuitã, e drept - aflu de la televizor cã în fiecare zi cineva s-a nãrãvit în a sparge o bancã. Ce frumos! ÃŽn sfîrsit, o veste (ne)bunã!
• Pentru cã ne aflãm în ajunul Revelionului, pe toate posturile apar asa-zisii „artisti“. Cel putin ei însisi asa se autoproclamã. Orice cîntãretel sau cîntãrãticã ce zãmisleste niste prostii ritmate, acompaniate electronic si cu miscãri de fese cît mai dezgolite se crede „artist“. Sau „artistã“, dupã cum devine, care va sã zicã. Ni se spune, de pildã, cã si Horia Brenciu e artist. I-auzi! Dar cine, în tara asta, nu-i artist? Se face mare caz de tarifele colosale pe care le revendicã „artistii“ care se au foarte bine cu primãriile scumpei noastre patrii nãrãvitã la distractie. Mai mult, fiecare se aratã a fi foarte preocupat de modul în care îsi va promova imaginea. Asa cã, invariabil, apeleazã la asa zisii „stilisti“ si, mai ales, „her stilisti“. La rîndu-le niste nenorociti, în mare parte escroci, fosti vînzãtori la aprozar, care trãiesc din fitele pomenitilor „artisti“. Ce bine-ti stã, fã!
• A propos de obsesia românilor pentru „fesãn“. Un caraghios îmbãtrînit în obsesia lui si prostit de lungul sir de emisiuni în care chinuie niste imberbe tîmpite ce se lasã dezbrãcate de la Polul nord la Polul celãlalt, ne prezintã cu mare tîfnã niste plãvani în chelea goalã, cu doar un fular alb în jurul grumazelor de boi, într-o fastuoasã „colecsãn“ de budigãi. Si din porcãria asta mai face si bani. La mai multi... chiloti!
• Supermarcheturile au devenit din nou pline; de oameni. ÃŽncepe marea crãpelnitã de Revelion. Vai de budele noastre! Ne vom bucura cu totii cã ne mai asteaptã încã un an de bãtaie de joc. Dar ce conteazã? Cã doar o viatã are omul. Si o bortã-n c... ! cum ar fi spus bunicul.
• Pîrtia a devenit o boalã nationalã. Un simbol al aristocratiei democratice. Nimic nu e de mai mult bon ton decît a fi pe pîrtie. Fãrã pîrtie românul nu mai e român. Alãturi de mititei, sarmale, mãmãligã, grãtare încinse, seminte de floarea soarelui si „gipan“, pîrtia si-a cîstigat locul binemeritat în rîndul simbolurilor fundamentale ale glorioasei istorii bimilenare a poporului român. Pîrtieeeee! Trosc! Auuu! De, se mai întîmplã!
• Aflãm cã politistii, odihniti de statul la pîndã în masinã, au început sã se violeze între ei, antrenînd în acest sport ancestral si reprezentanti ai justitiei. Ceea ce, dupã umila mea pãrere, nu e rãu deloc. Poate scãpãm noi, ceilalti. Ce ziceti? Pentru viol înainteeee... mars!
• Si apoi, iatã cã, în ciuda oricãror previziuni, si bancherii mor. Totusi. Nu vreau sã fiu cinic si nici acuzat de impietate, dar poate cã asa, ceata imensã de slugoi ai halitorilor strãinezi de bani nemunciti va fi, în sfîrsit, mai realistã si mai ponderatã. Mãcar cu dobînzile, comisioanele si penalitãtile astronomice. Ne ia dracuã' pe toti domnilor bancheri, n-aveti teamã! Moartea nu are nevoie de credit cu buletinul. Si nici nu cred cã aveti curajul s-o executati silit. Bau!
• Ar fi fost prea simplu si prea putin spectaculos sã fi venit, într-adevãr, sfîrsitul lumii. Show must go on. Din pãcate, soarta noastrã fiind pecetluitã, va trebui sã-i suportãm la nesfîrsit pe toti acestia pomeniti mai sus. Si pe încã multi altii, încã nepomeniti... la anu si la multi ani!
|
Autentificare
