Poveste de Crãciun
Fetita, Andaluza pe nume, se trezise la viatã într-un sat înconjurat de dealuri molcome si acoperite de livezi de mere, pruni si nuci. Dar nici pãdurile, adânci si întinse, nu erau departe. Golasã nu era decât culmea muntelui Buila, care atunci când îsi potrivea pe crestet cusma de nori albi si pufosi, oamenii stiau cã va fi vreme ploioasã. Si asa era.
Satul avea case frumoase, care împrumutau ceva din mãretia Hurezului, mãnãstirea de dincolo de deal, ctitoritã de Domnul Constantin Brâncoveanu si întrebatã de toatã lumea. ÃŽn satul lor, Mãldãresti, se gãseau si niste constructii vechi si rar întâlnite altundeva: Culele. Una, a lui Greceanu, era masivã, mai rece, pãstra aspectul de fortãreatã, si sub zidurile ei nu îndrãznea sã se joace. ÃŽn schimb cealaltã, Cula lui Duca, era plinã de viatã, albul imaculat care o învãluia fiind numai bine pus în luminã de puzderia de flori rosii, care se iteau din balcoane, firide si alte deschideri din zidurile groase. Domnu' Marcel, tatãl fetitei, silvicultor al locului si bine cunoscut în toatã zona, se îngrijea întotdeauna ca din ograda culei sã nu lipseascã lemnele trebuincioase pentru toatã ziua si, mai ales, pentru iarnã. Si când se ducea la doamna Duca, doritoare de copiii pe care nu i-a avut, o lua si pe fetita lui. Intrase în gratiile doamnei, o oprea la ea, îi citea povesti din cãrtile care acopereau doi pereti întregi de camerã, ba o învãta sã vorbeascã frantuzeste. De lângã casa lor, casã gospodãreascã, din centrul satului, începea drumul cãtre bisericã, o bisericutã veche, veche de tot si frumoasã, cu pereti grosi, acoperiti de picturi. Iar iarna, drumul acesta devenea un derdelus numai bun pentru sãnius. ÃŽn dimineata aceea de Ajun, însoritã si cu zãpadã mare si pufoasã cãzutã din belsug, când fata vroise sã ia sãniuta, ai sãi o opriserã. I-au spus cã nu era vreme de sãnius, cã trebuia sã se îmbrace frumos si sã iasã în sosea, laolaltã cu tot satul, fiindcã Regina, aflatã la Mãnãstirea Horezu, avea sã treacã cu tot cortegiul sãu, prin fata casei, în drum spre cula Doamnei Duca, sotia primului ministru (ce-o mai fi si asta!?), unde avea sã petreacã noaptea sfântã a Crãciunului. Chiar asa s-au petrecut lucrurile: când a sunat nu stiu ce goarnã, satul a iesit în pãr pe marginea drumului, sã întâmpine alaiul regal. Ca sã vadã mai bine, tãticul fetitei o luase pe umeri si se asezase alãturi de ceilalti. Trase de caii puternici de la mãnãstire, în sunete zglobii de clopotei, sãniile s-au ivit de departe si când regina, învelitã în blãnuri moi, a trecut prin dreptul lor, nu stiu cum si-a înclinat capul, numai bine ca fetita sã înceapã sã batã din palme si strige, plinã de bucurie: „Tãticu, tãticu, m-a salutat regina!“.
...
Vremurile au trecut, pe domnul I. G. Duca l-au asasinat legionarii în gara Sinaia, apoi a venit rãzboiul cu urgiile lui si, mai apoi, a venit cealaltã urgie, rosie: regele si ai sãi au fost alungati ba, într-o iarnã cu viscol, si fetita din poveste a fost izgonitã din casa lor, împreunã cu mama si surioara ei mai micã, doar cu ce aveau pe ele, ca familie de chiaburi si dusmani. Noroc cu bãtrâna Doamnã Duca, cea care le-a oferit, chiar la protestele oamenilor cu sepci si haine de piele, adãpost în cula ei.
...
Viata si-a vãzut de ale ei. Fetita de atunci a urmat cãile obisnuite, a fãcut tot felul de scoli, apoi si-a împlinit menirile de sotie si de mamã, a devenit bunicã si, dupã o viatã trãitã frumos, în demnitate, a luat si ea drumul vesniciei. Din toate cele frumoase câte au fost, pe o fotografie îngãlbenitã de vreme, mai dãinuie o amintire, dintr-un Ajun de Crãciun, cu zãpadã multã si pufoasã, mostenire pentru cei din urmã: „M-a salutat regina!“...
|
Autentificare
