Emilia Amariei: „Nu ne mai vrea pãmântul“ si „Datori cu o tarã“, douã volume de poeme cu timbru liric propriu
Emilia Amariei s-a nãscut la 24 septembrie 1959, în Borca -Neamt,
pe Valea Bistritei Mijlocii. Aici a absolvit liceul. De la vîrsta de 20 de
ani, prin cãsãtorie, trãieste în Ardeal, în judetul Mures, satul Idicel,
comuna Brâncovenesti. Este membrã a Ligii Scriitorilor, filiala
Mures si membrã de onoare a Societãtii Culturale „Apollon“ din
România. De-a lungul timpului a publicat poezii în reviste
importante precum „Flacãra“, „Transilvania“ si a fost distinsã cu mai
multe premii. O vreme a cîntat si muzicã popularã. De multi ani
lucreazã periodic în afara tãrii, unde cunoaste umilintele, durerile
dezrãdãcinãrii si dispretul traiului printre strãini. Apãsatã de tristete,
compune texte poetice laice si altele spre slava lui Dumnezeu,
îndemnîndu-si semenii sã se întoarcã la divinitate, esenta existentei
omenesti, fãrã de care nimic nu este posibil. Dealtfel, într-unul din
poemele sale mãrturiseste cã, scriind, „Pleacã spre poarta Cerului/si
nu poate sã fie atinsã nici de fulgere“.
Emilia Amariei este autoarea a douã volume de poeme (Nu ne mai
vrea pãmântul si Datori cu o tarã), publicate începînd cu 2015.
Volumul „Nu ne mai vrea pãmântul“ apare pentru prima datã la
Editura Nico din Tîrgu-Mures, fiind reeditat în 2017 la Editura „Liric
Graph“ din Buzãu, alãturi de noul volum „Datori cu o tarã“. Are în
lucru un nou volum, „Tãceri rãscumpãrate“. Poeta se înscrie într-un
cerc mult mai larg de poeti care au absolvit în timp „Liceul Mihail
Sadoveanu“ din Borca, între care si Vasile Gãinã, Aurel Dumitrascu,
Radu Florescu, Mihai Niculitã, Vasile Cojocaru-Filipiuc si George
Balan. Poemele Emiliei Amariei sînt rodul unui destin rîvnitor, fertil
si luminos. Întelegerea mesajelor din versurile sale este înlesnitã
atît de titlurile celor douã volume, cît si de cheile de interpretare
oferite cu generozitate si sinceritate de însãsi autoarea lor care ne
spune cã „Nu ne mai vrea pãmîntul cuprinde poezii pline de miez si
rãni. Nu-mi propun ceva, nu vreau sã demonstrez nimic prin ceea
ce scriu. Nu e decît o stare de emotie si revoltã ce bîntuie zilele
mele, modul meu de a mã dãrui fãrã limite, cu toatã transparensa
trãirilor spontane, nealterate de tipare“. Cît despre volumul „Datori
cu o tarã“, Emilia Amariei se destãinuieste în cuvinte la fel de
emotionante: „Cartea aceasta este o doinã de jale nãscutã din
durerile românilor. Orisiunde m-ar fi purtat pasii, nicãieri nu am gãsit
alinare decît în patria mea. Am scris, am gîndit, m-am rugat, am
cîntat si m-am jeluit româneste. Am dus cu mine lut dar si spirit
românesc. Poemul mi-a fost alinare, cînd dorul de tarã, de casã, de
pãrinti, îmi ardea sufletul. Am adunat în fiinta mea toate lacrimile
poporului meu si le-am transformat în poeme! Popor al meu, mult
iubit, ti le dãruiesc cu toatã dragostea!“. Lectura poemelor din cele
douã volume dezvãluie cititorului harul poetic îmbelsugat al
autoarei, puritatea sufleteascã, sinceritatea, frãgezimea si
naturaletea sentimentelor, acuitatea observatiei sociale si
psihologice. Viziunea sa despre lume si viatã se regãseste în toate
poemele reunite în cele douã volume. Dar, în cîteva texte poetice,
îsi directioneazã aceastã viziune. ÃŽntre acestea si poezia „Bat
cuie…“ care deschide volumul „Datori cu o tarã“, în care poetesa îsi
vede creatia ca pe o actiune truditoare care contribuie la
îndreptarea unui „prezent tot mai subred/ Cu mers împleticit si-
ncovoiat“, dorind ca fata tãrii sale sã devinã mai seninã.
Remarcabilã în cele douã volume este diversitatea temelor si
limpezimea versurilor. Tematic, sînt foarte bine reprezentate
problematica religioasã, viata socialã, iubirea, prietenia,
singurãtatea, amintirile din copilãrie, dorul de casã, de pãrinti de
neam si de tarã. Aflîndu-ne în cîmpul existential al vietii gãsim de
cuviintã sã trecem în revistã, în rezumat, cîteva poeme. Cel intitulat
„Deschide, tatã, poarta…“ din volumul prim, dedicate pãrintilor
dispãruti: „Deschide, tatã, poarta, eu am venit acasã/ Si-un lacãt pus
cu lanturi sã intru nu mã lasã,/ Deschide, mamã, usã, am înghetat
de frig!/ Nu mã aude nimeni? Nu auziti cum strig?// Chiar usile au
lacãt, sînt zãvorîte toate /E-o liniste de piatrã si un miros de moarte.
/ A coborît pustiul prin curte, prin livezi/ Iar peste tot trecutul s-au
asternut zãpezi“. Alte cîteva poeme sînt închinate pãrintilor („Mamã,
floarea mea de crin“ sau „Tatã, floare de salcîm“): „Mamã, floarea
mea de crin/ Mamã, cerul meu senin,/ Cum de ti-ai lãsat
grãdina,/Cum te-a pãcãlit haina/Moarte, c-ai sã pleci putin?“ - „Tatã,
floare de salcîm,/ Unde esti, pe ce tãrîm,/ Poate înfloresti pe-afarã/
ÃŽntr-o altã primãvarã,/ Tatã, floare de salcîm“. Cu multã simtire
româneascã si cu dragoste pentru limba noastrã, care dãinuieste
din vremuri strãvechi, Emilia Amariei scrie mai multe poeme cu
rãdãcini profunde în credinta crestinã. Cu Dumnezeu si cu Iisus se
întîlneste pînã la contopire, fiindu-i mîngîieri sublime în suferintele si
nenorocirile vietii: „Privesc spre Tine, Doamne, în fiecare zi,/ Si nu
gãsesc cuvinte pentru a Te slãvi,/ E prea sãracã vorba sã spunã
îndeajuns,/ Spre a putea pãtrunde în cerul nepãtruns.// Genunchii
nu se pleacã prea des, în rugãciune,/ Prin mintea mea trec gînduri
în herghelii nebune,/ M-a-mpresurat pãmîntul si-am rãtãcit cãrarea,/
Si printre-atîtea gînduri nu-Ti mai aud chemarea!// Nu-Ti pot
distinge glasul cînd numele mi-l chemi,/ Sã fac rãscumpãrarea
acestor rele vremi,/ Sã las îngrijorarea la crucea lui Iisus,/ Si sã-mi
priveascã ochii numai la Tine, sus!“. Colectionarã de frumos, Emilia
Amariei adunã în sufletul ei tezaurul sufletesc al unor prieteni (Aurel
si Lorica) si cel de creatie al lui Mihai Eminescu si Adrian Pãunescu:
„Eminescu a fost vesniciei sortit!/ Orisicît ati fi vrut, geniul sãu n-a
murit!/ Voi vã duceti pe rînd, anonimi ignoranti,/Si rãmîneti pe veci
niste bieti figuranti“. Lirica peisagisticã este si ea foarte bine
reprezentã în cele douã cãrti. Poeme descriptive precum „Iarnã“,
„De pace si de alb“, „Plouã“, „Alb liliac“, „Dealurile mele“, etc.,
exceleazã prin cromatica bogatã si legãturile puternice cu natura
fermecãtoare, varietatea imaginilor vizuale, auditive, dinamice si
tactile: „Mã-ntoarce dorul ne-ncetat, acasã,/ Eu sufletul acolo l-am
uitat/ Aud cum curge apa rãcãroasã/ Si cerbii trec prin mine la
iernat.// Mã duc peste poienile gãtite/ Ca si mirese-n flori de
musetel/ Aud chiar cum bat caii din copite Pînã vibreazã coltul meu
de cer“ („Acasã vesnicia-i mai frumoasã“) sau „Plouã între noi si
lumea/Se scufundã-n somn adînc,/ Ploaie neagrã, ploaie deasã/
Ploaia ochilor ce plîng... („Plouã“). Lirica socialã este marcatã de
atitudini transante, asa cum se întîmplã si în exceptionalul poem
„Nu ne mai vrea pãmîntul“ („Vulgarii cersetori mereu cersesc/ Ei ne
cunosc. O, suflete blazate,/ O mînã de întind, ne cuceresc!/ Le dãm
si bani, si tel, si demnitate“.) sau „Manifest pentru România“ („Vai,
Românie, plînge pãmîntul,/Plîng si bãtrînii tãi cei cãrunti,/ Te iau
strãinii, te bate vîntul,/ Om fi noi prosti, dar sîntem si multi!“ sau
„Nimic nu te-anfricat, nici dictatura,/ Nici lantul comunismului cel
greu,/ Poemul tãu la toti le-nchise gura,/ Cãci ti-l soptea-n ureche
Dumnezeu“. („Lui Adrian Pãunescu“). Se vede cã Emilia Amariei
trãieste intens clipa, micile si mai ales, marile tristeti ale vietii
contemporane distrugãtoare de destine. Semnificative pentru lirica
patrioticã a Emiliei Amariei sînt poemele intitulate: „Binecuvînteazã,
Doamne, România“ („Sunã cornul dacic sã rãsune glia/
Binecuvînteazã, Doamne, România!“), „Vlãstarii tãrii mele se duc si
nu mai vin“ („Ti-e chipul ars de dor, mamã româncã,/E-o jale ca de
moarte pe-al patriei hotar,/ Doar Dumnezeu mai poate durerea ta
adîncã/ S-o vindece si neamul sã ni-l ridice iar“), „Patrie“ (Patrie, te-
as frãmînta-ntre gînduri/ Si pe roata cerului te-as pune/ Cercul tãu
de ape si pãmînturi/ Sã ia chip de doinã, dorul - nume“, „Dorul“
(Cum sã-nteleagã altii ce-i dorul românesc/ Cînd limba lor nu stie
acest cuvînt divin,/ De-ar cãuta si-n stele, si-n lunã, nu-l gãsesc,/
Cãci dorul nu respirã în sufletul strãin!“. Poetesa Emilia Amariei
este în plinã putere de creatie. O asteptãm cu noi poeme, pentru cã,
prin cele publicate pînã acum, prin vocea liricã singularã, si-a
dobîndit cu prisosintã un statut sigur în literatura românã actualã si
nu numai.
|
Autentificare
