UPU, cu plecãciune!
Mãrturisesc cã ador umorul. Dar mã prãpãdesc de-a dreptul dupã varianta lui involuntarã. Si asta fiindcã în ea umorul musteste, gata sã dea pe dinafarã si, în plus, are paternitate, autor. Nu trebuie un test ADN. Am luat la cunostintã de doza de umor inegalabil din ultimul numãr al „Vietii Medicale“, în care un director de DSP (nu un terchea-berchea!) motiveazã pierderea unei bolnave: „Din pãcate, nu s-a mai putut face nimic, deoarece pacienta a venit cu întârziere“. Asta dupã ce bolnava a asteptat zece ore la UPU si încã douãsprezece în sectie, fãrã un tratament adecvat. Sigur cã iau cu titlu de inventar datele, asa cum au fost consemnate. Dar un sâmbure (cam mãrisor) de adevãr existã în întreaga poveste. Pentru cã lucrurile se petrec asa nu numai în Maramu', ci si în alte, foarte multe alte pãrti. Pentru mine personal, dupã o experientã de o viatã (deloc scurtã) trãitã, am convingerea cã implementarea sistemului UPU-SMURD reprezintã una dintre achizitiile de cea mai mare valoare a ultimilor decenii, un factor de progres colosal, pe care istoria medicinii trebuie sã-l consemneze ca pe una dintre pietrele de temelie ale sistemului medical. Dacã ne referim doar la componenta UPU, obligatorie pentru toate spitalele, evoc acea lungã, foarte lungã perioadã, pe care am trãit-o, când bolnavul de urgentã se prezenta, absolut la voia întâmplãrii, undeva. Uneori ajungea la internist, acesta îl trimitea la chirurg, chirurgul la cardiologie si asa mai departe, pânã când pacientul îsi gãsea locul cuvenit. Dacã mai ajungea. Dacã sectiile spitalului se aflau în aceeasi clãdire, mai era cum mai era. Dar dacã era vorba de un spital pavilionar, Dumnezeu cu mila, trebuiau mijloace de deplasare si brancardieri care nu existau în schemã, iar dacã era noapte, era vai si amar. Existenta Unitãtilor de Primire a Urgentelor a rezolvat problemele de esentã. Principiile fundamantale de functionare a lor rãspund realitãtii si necesitãtilor. ÃŽmi fac datoria fatã de cititorul obisnuit si le enumãr: absolut orice suferintã cu caracter de urgentã (adicã amenintãtoare pentru viatã), indiferent de specialitate, ajunge într-un singur loc; unitatea functioneazã non stop; este locul în care bolnavul este scos din starea de urgentã; este deservitã de medici specializati în urgente, care au cunostintele necesare pentru orice domeniu; odatã pacientul scos din starea de urgentã absolutã, el este îndrumat cu precizie: la domiciliu sau într-una dintre sectiile de spital. Se mai poate îndoi cineva de starea de progres pe care ele îl reprezintã? Nici vorbã! Trebuie sã fii prea cârcotas sau prea pornit, dacã nu inconstient, ca sã nu-l recunosti. Si totusi ?! Lucrurile nu merg asa cum ar trebui. Treabã româneascã! Sutã la sutã! Patent absolut! Bolnavii care ajung la UPU au o singurã plângere: timpul de asteptare! Nici calificarea, nici profesionalismul, nici vorba repezitã si altele asemenea. De partea cui este dreptatea? Ca de fiecare datã, de ambele pãrti. Pe de o parte, bolnavul aflat în stare de urgentã este dominat de o stare psihologicã particularã: el este cel mai grav, suferinta lui nu se poate cumpara cu a celorlalti, ei mai pot sã astepte, el nu, fiindcã a simtit fiorul mortii trecând pe lângã el; el devine personajul central, cel mai îndreptãtit sã fie tratat imediat, doar de aceea este urgentã, de aceea 112 a rãspuns prompt si a avut norocul sã ajungã pânã aici. De cealaltã parte, serviciul UPU, unde nu se stã degeaba, unde întreg personalul se foieste dintr-o parte în alta, în permanentã si nu fãrã rost, unde se fac (pe o turã), zeci de kilometri de fiecare membru al echipei, unde se pun perfuziile, se recolteazã analizele, se instituie tratamentul si asa mai departe, are si el dreptãtile lui: unitatea nu mai are paturi suficiente, se asteaptã eliberarea unuia, pentru ca urmãtorul caz sã intre la rând (ca la moarã), fiindcã tratamentul nu se poate face pe picioare.
Trei „pasi“ care ar trebui legiferati
Sigur, trãim în România, oameni suntem, mai intervine o cunostintã si se mai ia o urgentã peste rând si... uite asa, toatã lumea se plânge de acelasi neajuns: timpul de asteptare. Cu orele, nu cu minutul. Cu alte cuvinte, ne lovim de un pat. De un nemernic de pat. Existã solutie?!? Fãrã îndoialã cã da si ce mã mirã este aceastã inertie imbecilã (îmi cer iertare pentru exprimare, dar nu o pot ocoli), aceastã ignorare a realitãtii, acesti ochelari de cal care orbesc orice initiativã si care se învârt în jurul unui enunt extrem de simplu, coplesitor de simplu, care derivã în cascadã: UPU TREBUIE SÃ FUNCtIONEZE! CA SÃ FUNCTIONEZE, TREBUIE SÃ AIBÃ CONDITII! Dincolo de acest enunt, orice vorbã este goalã. Cum ar trebui procedat? Chiar dacã unii mã pot acuza cã mã dau destept nevoie mare, îi las în pace, dar spun ce cred cã ar trebui fãcut. Mai înainte de a întreba pacientul cum îl cheamã, de a-l înregistra si lua în evidentã, cu datã si orã de prezentare, vârstã, CNP si toate celelalte (pentru toate acestea existã timp), succesiunea gesturilor as trebui sã fie:
1. Plasarea pacientului pe un pat. Scuza paturilor insuficiente si ca atare ocupate este la fel de imbecilã. Orice UPU cunoaste (sau ar trebui sã cunoscã) frecventa, volumul solicitãrilor si chiar tipurile cele mai frecvente de urgente. Pe un an sau pe o perioadã mai lungã si, ca atare, trebuie sã impunã (acesta este cuvântul) asigurarea numãrului de paturi de care trebuiesã dispunã.
2. Mãsurarea TA (tensiunea arterialã). Gest obligatoriu, care permite o primã selectie a cazurilor si ne aratã dacã mai dispunem de ceva timp sau trebuie sã actionãm cu maximã rapiditate si care dicteazã atitudinea ulterioarã.
3. Montarea perfuziei cu ser fiziologic. Ne asigurãm accesul în torentul circulator pentru administrarea medicamentelor, pentru recoltarea analizelor necesare, pentru diversele explorãri etc. Aceste trei gesturi, de o simplitate uluitoare, care dureazã câteva minute, pot fi realizate în orice conditii, capãtã valoare de gesturi de aur, înseamnã promptitudine si eliminã orice sãmântã de nemultumire sau de insatisfactie. Ele ar trebui legiferate. Pe bune. Cine nu le respectã, nu cã trebuie sanctionat, dar nu are ce cãuta într-o unitate medicalã. Afarã! Se mai poate plânge un apartinãtor cã pacientul nu a fost luat în seamã si cã a asteptat ore în sir pe un scaun pe jumãtate rupt în sala supraaglomeratã? Mai poate da cineva vina pe sistem? Mai poate cineva acuza pe cineva de lipsã de profesionalism? În nici un caz. Nu, nu vreau sã fiu acuzat de simplitate în gândire, de minimalizare a unor situatii si conditii obiective, de argumente schioape etc, etc. Este vorba de apelul la bun simt, de lucruri elementare, de ancorare în realitatea imediatã, la îndemâna oricãrui om chemat sã rezolve o situatie. Trebuie sã recunoastem cã imaginea generalã a UPU nu are asemãnare. Cine a ajuns sã o aibã în privire nu o va uita niciodatã. Ea este poarta de intrare, marca depusã, cea care consfinteste calitatea si valorarea unei unitãti spitalicesti si a celor care o deservesc. Nu sunt vorbe de clacã. Am vãzut destul de multe asemenea unitãti. Majoritatea cu un numitor comun greu de acceptat, de lucru de mântuialã, de improvizatie, doar ca sã se spunã cã existã si cã legea a folt respectatã. Cum sã poti accepta un spatiu limitat în care se aflã 10-12 paturi si tot atâtia membri ai echipei, dacã nu mai multi, laolaltã cu aparaturã, monitoare, dulapuri cu medicamente si materiale, birouri si puzderie de elementele de care nimeni nu se poate dispensa, ba sã mai rãmânã spatiu pentru manevrarea cãrucioarelor port-targã, a personalului de pe ambulantã etc. Pânã si aerul de respirat se aflã mult sub limitele normelor cunoscute. Sã mai vorbim de confortul pacientului si al personalului? De conditii minimale? De stres, obosealã si suprasolicitare? Sã mai vorbim de situatia general dramaticã a medicinii noastre? De perspectivele ei sumbre, usor de intuit, în conditiile în care medicii si asistentele îsi cautã de lucru în alte tãri, în care profesionisti plini de bunãvointã sunt obligati sã depunã armele si sã-si cearã demisiile, împiedicati de persoane lipsite de bun simt, cocotate în posturi de decizie, de lipsa cronicã si mereu mai gravã a suportului material de fiecare zi, de risipa colosalã de fonduri si resurse si celelalte? N-am crezut în apocalipsã, dar încep sã mã îndoiesc de propriile credinte. Prea multe semne ale ei ne asalteazã. Cu fiecare zi care trece.
|
Autentificare
