De ce Ziua Miscãrii de Rezistentã Armatã Anticomunistã si nu Ziua Miscãrii de Rezistentã Anticomunistã?
Senatul României s-a aflat în faza dezbaterii proiectului unei initiative parlamentare privind declararea zilei de 26 octombrie ca Ziua miscãrii de rezistentã armatã anticomunistã. Senatorul PSD Serban Nicolae, presedintele Comisiei Juridice din Senat, a sustinut respingerea initiativei motivând cã: 1. partizanii anticomunisti din munti ar fi slãbit capacitatea de apãrare a României, imediat dupã 23 august 1944, dacã acestia ar fi existat si 2. încercãrile de a schimba orânduirea de sub ocupatia sovieticã, cu o orânduire sub ocupatie americanã, era iluzorie, deoarece Churchill nu a fost mai bun cu noi decât Stalin. Senatorul a motivat cã între partizanii refugiati în munti erau si indivizi urmãriti initial pentru cu totul alte cauze, decât pentru lupta anticomunistã si acestia nu au fost putini deloc. De la bun început tin sã precizez cã interventia senatorului Serban Nicolae, referitor la respingerea initiativei legislative respective, nu a constituit nici pe departe cea mai inspiratã interventie din cariera sa. Desigur, este mai greu de înteles despre ce „rezistentã armatã anticomunistã putea fi vorba în România, începând cu 23 august 1944. Ce stim este cã momentul 23 august 1944 a declansat o serie de evenimente complexe, pe care istoriografia nu le-a clarificat suficient, din varii motive. La 23 august 1944, regele Mihai îl aresteazã pe maresalul Ion Antonescu si dã citire la postul de radio a „Proclamatiei cãtre tarã“, prin care anunta iesirea României din alianta cu Germania si încetarea rãzboiului cu Natiunile Unite. Actul regal a fost urmare a negocierilor de la Cairo, dintre trimisii Casei regale române si trimisii Casei regale britanice. Marcat profund de actul sãu de curaj, tânãrul rege fuge din Bucuresti, ascunzându-se la Peles în Sinaia, nu înainte de a-l preda pe Antonescu comunistilor. Puterile Aliate au fost socate de faptul cã regele Mihai a fãcut publicã Proclamatia înainte ca România sã fi încheiat un Armistitiu cu sovieticii, care intrau în tarã. ÃŽn aceste conditii, actul regal a fost considerat o aventurã, în care regele intrase printr-o loviturã de palat, prost sfãtuit.
Nesemnarea armistitiului si consecintele sale
Sovieticii au profitat din plin si nu au semnat armistitiul decât pe 12 septembrie 1944, când teritoriul României a fost ocupat în întregime de Armata Rosie. Datoritã faptului cã între 23 august si 12 septembrie nu a existat un armistitiu încheiat , trupele sovietice de pe teritoriul României au tratat tara ca pe un stat inamic sau ocupat, fãrã ca Proclamatia regalã sã constituie vre-un impediment. Datoritã Proclamatiei regale, Armata Rosie, aflatã pe 23 august 1944 în Nordul Moldovei, a înaintat nestingheritã, arestând militarii români întâlniti, pe care i-a luat prizonieri, trimitându-i încolonati spre Siberia. Se apreciazã cã urmare a neîncheierii armistitiului circa 140.000 de ostati români, au luat drumul Siberiei, ca prizonieri de rãzboi. Abia pe 12 septembrie armistitiul a fost semnat la Moscova, numai de cãtre partea românã si partea sovieticã, americanii si englezii delegându-i pe sovietici sã-i reprezinte. Mesajul Americii si Marii Britanii a fost evident, URSS avea drum liber pentru impunerea intereselor asupra României. Singurul avantaj pe care sovieticii ni l-au oferit a fost cã au declarat Dictatul de la Viena din 1940 ca nul si neavenit, Transilvania revenind de drept României. Dupã 2 zile, pe 14 septembrie 1944, Radio Moscova preciza cã „Poporul sovietic nu poate uita distrugerile si fãrãdelegile comise de cãtre cotropitorii români, alãturi de armata germanã, în Odesa, Crimeea, Caucazul de Nord si Stalingrad“. Imediat, pe 28 septembrie, premierul britanic W. Churchill declara public cã „Armistitiul poartã natural amprenta vointei sovietice, România mergând orbeste în spatele lui Hitler în încercarea de a distruge Rusia. România si-a adus aportul ei la imensele suferinte pe care poporul rus le-a îndurat“. Pe 9 octombrie 1944, premierul W. Churchill s-a deplasat urgent la Moscova, fãrã partea americanã, pentru a negocia un troc cu Stalin, cedându-i România în schimbul Greciei, în care Marea Britanie avea mari interese. ÃŽntre Churchill si Stalin s-a pecetluit soarta Europei în general si a României în special, pe un banal servetel de hârtie, intrat astfel în istorie.
Trecerea Prutului, trecerea Nistrului
Acestea au fost circumstantele în care, în România, ocupantul sovietic a coordonat actiuni de pedepsire a unor întregi categorii ale populatiei, ceea ce a constituit unul din principalii factori favorizanti ai aparitiei unor miscãri de rezistentã sau împotrivire, în perioada 1944 - 1947. ÃŽn multe tãri europene, chiar si în Franta, colaborationismul de orice fel cu trupele germane a fost sanctionat dur dupã eliberare si nu de putine ori în devãlmãsie, sub furia momentului. România nu a fãcut exceptie, dar arestãrile si condamnãrile vinovatilor pentru atrocitãtile comise în rãzboi au fost de prea multe ori si pretexte pentru eliminarea elitelor sau a opozantilor politici în opera de consolidare a noii puteri. Odatã cu deschiderea unor arhive ale Securitãtii, în 2005, au fost descoperite fapte care au relevat cã în perioada 1944-1964 au existat „partizani“, unii izolati, altii grupati, care au constituit „rezistenta armatã anticomunistã“. Este greu de perceput ca „bandit“ un tãran fugit cu pusca în munti, terorizat de „binefacerile colectivizãrii fortate“, dupã cum, la fel de greu este de asimilat un legionar sau un militar român urmãriti prin munti pentru atrocitãtile sãvârsite cu un „membru al rezistentei armate anticomuniste“. Toatã aceastã arhivã, proaspãt prospectatã , trebuie sã facã obiect de studiu pentru istorici, care sã aducã clarificãrile necesare, pentru a fi preluate în memoria colectivã, drept cazuri reale de „rezistentã armatã anticomunistã“. S-a dovedit de altfel, cã în multe astfel de grupuri de partizani existau si ofiteri din armata regalã, urmãriti de regim pentru atrocitãtile de pe frontul antisovietic. Dacã ne închipuim cã aceste forme de rezistentã armatã pot fi asimilate cu o „miscare de rezistentã armatã anticomunistã“, putem ajunge la eroarea de a crede cã trecerea Nistrului de cãtre Armata Regalã Românã a fost o amplã „miscare de rezistentã armatã anticomunistã“. Pentru România, trecerea Prutului la 22 iunie 1942 a fost un act de reparatie istoricã, de curaj si de demnitate nationalã. Dar trecerea Nistrului a fost un act nesãbuit al regelui Mihai si maresalului Antonescu, care pentru poporul român a însemnat grele privatiuni si orori, decenii întregi, dupã 23 august 1944.
Colectivizarea a generat rezistenta armatã anticomunistã
Nu pot fi echivalate astãzi actele de ripostã armatã a celor urmãriti pe drept dupã 23 august 1944, ca criminali de rãzboi sau ca pãrtasi la atrocitãtile hitleriste operate pe teritoriul URSS, cu o „miscare de rezistentã împotriva regimului comunist“, atâta timp cât sovieticii erau parte din puterile Aliantei. Comunismul s-a consolidat temeinic în România dupã 30 decembrie 1947, dupã abolirea monarhiei, când au urmat principalii factori declansatori ai miscãrilor de împotrivire, factori precum instalarea dictaturii proletariatului, eliminarea elitelor si a partidelor istorice, nationalizarea si altele, culminând cu perioada colectivizãrii agriculturii dintre anii 1949-1962. Principalul factor declansator al rezistentei armate anticomuniste a fost colectivizarea fortatã a agriculturii. ÃŽntr-o recentã statisticã se evidentiazã cã dintre categoriile sociale implicate în rezistenta anticomunistã, 70% au fost tãrani si 63% au fost fãrã de partid. Este evident cã centrul de greutate al miscãrii de rezistentã armatã anticomunistã l-a constituit pãtura de tãrani din perioada 1949-1962, cât a durat colectivizarea. Se recunoaste faptul cã încã nu existã o cercetare aprofundatã si realã asupra acestui fenomen. Din ce s-a scris pânã acum, dupã 1990, rezultã cã în majoritatea cazurilor rezistenta anticomunistã, internã si externã, în România nu a constituit-o rezistenta armatã, ci diverse forme non-violente, finalizate pentru combatanti cu privatiuni, închisori, canale etc. Nu înteleg care au fost mobilurile initiatorului proiectului de lege, de a se limita doar la miscarea de rezistentã armatã, când aceasta era doar parte a Miscãrii de rezistentã. Nu toate formele de nemultumire sau neacceptare manifestate pot fi considerate miscare de rezistentã anticomunistã. S-a ajuns la situatii aberante, când fosti puscãriasi de drept comun dinainte de 1990 se declarã astãzi cã au fost detinuti politici. Si astãzi existã nemultumiri sociale, nu putine, dar nu le putem trata ca miscãri de rezistentã anticapitalistã. Doar mintile bolnave ale unor comunistofobi incurabili sunt capabile sã defineascã miscãrile sociale actuale ca rezistentã anticomunistã sau rezistentã antibolsevicã. Dacã în România s-a instituit în anul 2000 Crucea comemorativã a rezistentei anticomuniste nu vãd de ce nu ar fi declaratã si o zi nationalã pentru a comemora Ziua miscãrii de rezistentã anticomunistã. Partial, încep sã-i dau dreptate senatorului Nicolae Serban.
|
Autentificare
