Explicatiile unui paradox

N-a scãpat nici mãcar comentatorilor turmentati un amãnunt: Dupã anuntarea rezultatelor de la scrutinul din 1 iunie 2008, PDL, PSD si PNL si-au strigat victoria. Un scrutin e o întrecere. Orice întrecere are victoriosi si învinsi. Începutul verii lui 2008 ne-a adus astfel un paradox: Întrecerea care a fost scrutinul pentru locale nu are nici un învins. Dacã ar fi sã credem liderilor, toate partidele au învins. Multi s-au mirat ironic la o asemenea realitate. Noi nu ne-am mirat. E o modã deja pentru stabii de partide sã proclame, indiferent de rezultatele obtinute, victoria formatiunii la scrutin. S-a întîmplat asa si la europarlamentare. Cu un oarecare efort, am putea gãsi si explicatiile acestui fenomen, de ultimã orã dupã decembrie 1989:
1) Toate formatiunile sînt marcate de lupte interne. În fiecare, Seful e pîndit de ceilalti pentru a-l rãsturna din fotoliu. Prilejul fericit pentru a pune în discutie o sefie de partide rãmîne, indiscutabil, examenul electoral. Un esec poate fi, în orice clipã, pretextul de a se cere modificãri la vîrf. Constienti de aceasta, liderii se grãbesc sã proclame mãretele succese obtinute la scrutin. Sau, ca în cazul lui Mircea Geoanã, sã se piteascã în spatele lui Sorin Oprescu pentru a marca esecul de la Bucuresti.
2) În România, nici mãcar în 2008, la 19 ani de la Revolutie, nu s-a creat un electorat însufletit de credinte ideologice. O parte a alegãtorilor, tot mai mare, dupã cum o aratã localele, voteazã mai rãu ca o clientelã politicã. Cealaltã opteazã pentru cei puternici. Sînt putin alegãtori care rãmîn alãturi de un partid si la rãu. Explicatia trebuie cãutatã, înainte de toate, în slaba preocupare a partidelor de a se identifica ideologic. PSD, desi se pretinde de Stînga, a avut multe decizii de Centru. PDL e o formatiune fãrã identitate, o piftie care tremurã la hachitele lui Traian Bãsescu. PNL a luat la guvernare multe mãsuri de Stînga. Alãturi de aceastã slãbiciune, se aseazã incapacitatea de a cuceri electoratul prin credinte. În campania pentru primul tur, voluntarii, cei care dau sarea si piperul unei formatiuni politice, au fost, în realitate, insi plãtiti de partide. O astfel de situatie impune partidelor nevoia unei permanente figuratii de atotputernice, de rãsfãtate ale sortii. Recunoasterea unui esec e suspectatã de a duce la pierderea electoratului captiv.
3) Asa cum a arĂŁtat campania pentru primul tur de scrutin, partidele pariazĂŁ pe o uriasĂŁ, incredibilĂŁ risipĂŁ de fonduri. Banii pentru panouri, clipuri, afise vin de la clientela politicĂŁ. Aceasta, ca si electoratul, nu e fixatĂŁ pe un partid. MigreazĂŁ de la o formatiune la alta dupĂŁ cum simte cĂŁ e rost de cĂŽstig. DĂŽnd curs acestei realitĂŁti, partidele sĂŽnt obligate sĂŁ nu-i recunoascĂŁ esecurile. Nu ĂŽn ultimul rĂŽnd, o explicatie trebuie cĂŁutatĂŁ ĂŽn scorurile apropiate obtinute de principalele partide. CĂŽnd se va ivi o departajare serioasĂŁ ĂŽntre ele, lucrurile vor sta altfel.