Comertul la condicutã, sfînt pe la crîsme si buticuri
• sãrãcia din zona Roman a înflorit si mai mult comertul pe „caiet“ • majoritatea magazinelor si crîsmelor din zonele mãrginase sau chiar din centru, de teama falimentului, oferã produse pe credit • condicuta este bucuria, dar, la salariu sau pensie, si spaima multora n
Sãrãcia accentuatã din Roman a generat o nouã formã de comert, pe zi ce trece tot mai „înfloritor“. Cel la condicutã. ÃŽn pericol de a-si închide dughenile din cauza supermarketurilor si a taxelor si impozitelor împovãrãtoare, întreprinzãtorii, în special cei din zonele mãrginase, au acceptat tacit vînzarea unor produse clientilor pe încredere cu înscriere pe „caiete“. De asemenea, ofertantii de plãceri iluzorii, crîsmarii, au îmbrãtisat, la rîndul lor, aceeasi formã de mentinere a clientilor. Fiecare proprietar de magazin mixt, bar, chiosc, si-a format, în timp, un anumit numãr de clienti fideli, în special, pensionari sau oameni care nu cîstigã mai mult de 300-400 de lei lunar. Receptivi la doleantele oamenilor, patronii s-au gîndit cã oferind posibilitatea amãrãstenilor de a mai supravietui, de la un ajutor social la altul, de la o pensie la urmãtoarea, de la o alocatie complementarã la alta, vor putea avea asigurat un dever, care sã aducã un minim de profit. „Pînã a introduce moda cu datul pe credit pînã la pensie, sau salar, am observat cã erau în activitatea magazinului perioade moarte. Marea majoritate a clientilor, fiind de prin zonã, si stiind în general pãsurile lor, am acceptat sã-i astept la platã cîteva zile, pînã cînd vor încasa pensiile, salariile sau ajutorul social“, a explicat inedita metodã un comerciant din zona Bulevardului Republicii. Nu conteazã dacã deseori amãrîtul se trezeste cã are de achitat mai mult decît îsi fãcuse el calculele. „Stiu cã fetele de la chiosc, mai «indexeazã» datoriile acumulate, însã nu am ce face. Eu si sotia sîntem salariati si împreunã cu alocatiile celor doi copii pe care-i avem de-abia adunãm aproape 12. 000 de lei. Gînditi-vã cã din acesti bani avem de achitat întretinerea si utilitãtile, din ce în ce mai mari. Mai iau cîte un pachet de tigãri pe zi, o votcã, douã, iar pentru nevastã medicamente si uite-asa se duc banii. Cînd luãm leafa avem bani doar cîteva zile, dupã care, aproape trei sãptãmîni, te uiti la cer, asteptînd sã pice vreo manã cereascã. Din nefericire, nu cade nimic. Atunci, m-am orientat si am apelat la patroana magazinului mixt din vecinãtate, care mi-a dat la început, pe credit, doar cîteva produse care nu depãseau 30 sau 40 de lei. Vãzînd apoi cã sînt de bunã credintã, suma a crescut de la o lunã, la alta si asa, în prezent pot sã-mi permit sã fac o «gaurã» de 100, 200 de lei. Nimeni nu mi-a cerut niciodatã vreo garantie. N-are de ce sã-mi fie rusine. As fi putut uita sã plãtesc, dar dupã aceea, unde mã mai duceam?“, s-a lamentat Viorel Pãduraru, din Roman, domiciliat pe strada Bogdan Dragos.
Comertul „evreiesc“ model pentru patroni
Nu de putine ori, patronii mai iau si tepe, însã, de regulã, au învãtat în timp sã elimine treptat rãu-platnicii, în asa fel încît în dugheana lor au credibilitate doar clientii cei mai fideli. „Am stat multe nopti treaz, gîndindu-mã cum sã procedez ca sã am mai mult succes decît concurenta. Am un magazin mixt si o crîsmã la fel de micã, pe care intentionez sã le închid, pentru a lãrgi spatiile comerciale. ÃŽn plus, acum iarna, aproape tot românul are de bãut în casã. ÃŽncasãrile zilnice nu-mi permit sã fac nici o aprovizionare cum trebuie si nici sã-mi plãtesc birurile interminabile la stat. Un evreu, în vîrstã, mi-a povestit cã, în Roman, în epoca interbelicã, comerciantii dezvoltaserã un sistem practic de a sta la dispozitia clientilor, acceptînd varianta creditãrii pe o anumitã perioadã de timp. La fel ca si astãzi, dughenele erau la fel de dese, iar concurenta la fel de mare, iar fiecare proprietar cãuta sã gãseascã solutii sã supravietuiascã în comert. De aceea am acceptat sã mai dãm produse pe credit unor persoane necãjite, din zonã. ÃŽn general mai mult pensionarii apeleazã la caiet. Acesti oameni necãjiti nu uitã niciodatã sã-si achite datoriile. Dacã nu au banii la termenul stabilit verbal, vin si cer sã-i mai pãsuim. Mai sînt însã si uituci, care nu mai sînt serviti. De obicei rãu-platnicii nici nu mai calcã pragul magazinului. Consider faptul cã acum, cu aceastã crizã mondialã este infinit mai greu ca în vremea comertului evreiesc, deoarece birurile locale sînt împovãrãtoare, fiscalitatea de asemenea. Statul vrea sã jupoaie de pe comercianti sapte rînduri de piei“, a povestit un patron cu spirit inovator. Din discutiile purtate cu mai multi patroni, a rezultat faptul cã un asemenea comert se practicã în proportie de peste 40-50% în unitãtile comerciale romascane, cu deosebire în zonele mãrginase si paupere ale orasului. ÃŽnsã, se pare cã nici centrul nu a fost ocolit de o asemenea practicã.
Voiajorii
Periodic, întreprinzãtori cu sacosa sau geanta calcã cartierele de locuinte romascane sau marile parcãri ale supermarketurilor, cu o gamã diversificatã de oferte: încãltãminte, stofe la metraj, textile, cosmetice, aparate electrocasnice, aparaturã audio-video. Majoritatea acestor produse sînt fãcãturi ordinare, iar cei care cad în plasã plãtesc cu bani buni tentatiile iluzorii. Printre ofertanti se aflã si oameni cu studii superioare, care considerã cã nu este o rusine sã presteze o astfel de muncã suplimentarã. Pragurile multor locuinte sînt trecute de astfel de „oameni de afaceri, “ care etaleazã în fata potentialilor clienti toatã gama de produse, însã, din pãcate, putini dintre vînzãtorii ad-hoc acceptã amînarea la platã.
|
Autentificare
