Despre spoliere si adevãrata fatã a bãncilor (II)
Gabarit depãsit!
Oare cum a ajuns românul cinstit si onest sã fie batjocorit în halul ãsta? Ce vinã are cã a fost împovãrat peste mãsurã si cã poate plãti doar cît cîstigã? Nu asta e diferenta dintre împrumutul bancar si cãmãtãrie? Ca sã nu mai vorbim de uriasa ignorantã în ceea ce priveste calculul gradului de îndatorare, care trebuia sã fie prima grijã a creditorului. Care creditor acum e imaculat. Si raporteazã constiincios Biroului de credite. Ce, la rîndul lui, ar trebui sa-si asume o parte mãcar din inconstienta lipsei de control al creditãrii în epoca freneticã de racolare a victimelor, cînd în imensa lãcomie si insatietate generalizatã nu s-a tinut cont în nici un fel de gradul de îndatorare si posibilitãtile efective de platã. Pentru cã acum, gradul de îndatorare poate ajunge si la trei sute la sutã. Care a fost controlul creditãrii si care e coeficientul de risc asumat de cãtre fiecare parte? Pentru cã o politicã de creditare dimensionatã corect si realist, cu asumarea riscurilor de ambele pãrti si cu respectarea unui grad de îndatorare rezonabil, arbitrat centralizat si cu bunã credintã, ar fi fost, în opinia multora, calea fireascã a întemeierii unei relatii de bunã calitate între creditor si împrumutat. Legea falimentului persoanelor fizice, ce adastã acum prin Parlament, este privitã cu ostilitate de spoliatori, cu toate cã prin politica de supraîndatorare ei însisi au prefigurat-o ca o necesitate de echilibrare a genocidului financiar al populatiei. Pentru cã în conditiile unei exacerbãri a lãcomiei primitive, s-au obtinut efecte nedorite. Ca si acelea ale neînchiderii voite a conturilor, chiar în cazul refinantãrilor, în speranta cã va mai rãmîne o ciozvîrtã de ros. Credite închise cu acte în regulã si cu dovezi eliberate chiar de cãtre bancã functioneazã în continuare, invocînd un contract nul, uzurpînd si ceea ce a mai rãmas din bietul creditor. Care nu stie, de fapt, ce se întîmplã. Si, temãtor, continuã sã plãteascã.
Mafia legalã
Un aspect cel putin infect al relatiei institutiei bancare cu clientul este cel al insinuãrii asa numitelor firme de recuperare. Alt limbric nãscut de spasmul agoniselii democratice. I-am spus asa pentru cã, se stie, este cel mai popular parazit; care ar putea concura oricînd ca popularitate cu marile firme bancare. Si care, fie vorba între noi, putea sã-si aleagã un domeniu de activitate mai salubru si mai folositor societãtii românesti. Asa se face cã unele bãnci au scos de la ghisee tipii „duri“ care mãnîncã la prînz la Mc’ Donalds si seara beau ceai de sunãtoare si i-au pus sã înjure clientii. Altele, plictisite sã mai trateze „amiabil“ cu clientul, si interesate sã mai scoatã un ban în plus - mai putin, dar sigur - vînd creditele în conditii cel putin umilitoare pentru client, firmelor de recuperare. ÃŽn schimbul a 10% sau, cel mult 30% din valoarea creditului, vajnicii limbrici care nu si-au gãsit o ocupatie mai serioasã, se angajeazã sã stoarcã ce a mai rãmas nestors din victime. ÃŽn multe cazuri, asigurarea de viatã încheiatã initial rãmîne în proprietatea bãncii. De aici, interesul ca acel client sã sucombe e definitoriu. ÃŽn acest caz, valoarea asiguratorie se reîntoarce la firma mamã. Si, de obicei, e egalã cu împrumutul. Pierdere zero. Prin urmare, si actiunea firmei recuperatoare - afacere în care sînt bãgati si multi parlamentari, dupã cum am aflat absolut întîmplãtor - va fi fãrã menajamente. De aici, insolenta din somatiile lor, faptul cã te pot suna la orice orã si de pe numere ascunse. Se mizeazã pe efectul culpabilitãtii. Clientul trebuie sã aibã senzatia vinovãtiei, cu orice pret. Dar, se stie, nimic nu e perfect în aceastã lume. Trebuie sã existe si un antidot. Si îl vom gãsi. Cu atît mai mult cu cît românul s-a dovedit a fi, de regulã, bun platnic si loial în relatiile cu partenerii de afaceri. A-l numi altfel este o insultã. De altfel, în nici un contract nu este stipulatã intromisiunea acestor asa zise firme si, prin urmare, clientul nu este deloc obligat a suporta insultele si amenintãrile unor jigodii decise a spolia ultimul bãnut al românului. Relatiile firesti de negociere trebuie sã functioneze între semnatarii contractului, asa cum este mentionat în act. Cu atît mai mult cu cît reprezentantii firmelor de recuperare, în majoritatea cazurilor, habar nu au de situatia realã a creditului si, prin urmare, lucru verificat, nu pot sã ofere nici o relatie asupra stãrii reale de lucruri.
Hai sã facem o bancã!
Un alt aspect priveste institutiile financiare nebancare ce au gãsit un debuseu de cîstig prin mimarea formei. Au apãrut, prin urmare, tot felul de firme cãpusã, cu personal ce trebuie plãtit, care se ocupã de creditare. Pe lîngã bãncile de top au apãrut - si nimeni nu stie ce sînt - multe alte fãcãturi de doi bani menite sã excrocheze populatia României. Dobînzi colosale, comisioane gigantice, milioane bune puse deoparte de la fiecare amãrît, ca sã nu mai vorbim de imensa excrocherie mascatã în spatele vînzãrii unor produse plãtite, ulterior, la de trei ori valoarea lor si care te mai si înhamã pe viatã cu un card pentru care nu ai facut niciodatã vreo cerere, dar care îti parvine printr-un act aditional strecurat hoteste între filele contractului. OPC ar trebui sã analizeze mai temeinic cel putin dimensiunile acestui document ce se poate citi doar cu lupa. Si justitia, de asemeni. Vom vedea. Ca sã nu mai vorbim de faptul cã nici nu ai cu cine vorbi. Legãtura telefonicã sau prin fax - si mereu ti se cere asta pentru confirmare, deci o cheltuialã în plus - e singura posibilitate de a trata... amiabil. Dacã în aceste conditii lumea se teme sã denunte flagrantul financiar cocolosit de putere si justitie - în ciuda faptului cã în campania electoralã actualul presedinte afirma cã dobînzile sînt de pînã la 14% si sub, evident (si asta a functionat ca un argument al victoriosului) - e limpede cã, oricît s-ar strãdui cineva sã creadã cã, cinstit si onest, va scãpa de aceste lepãdãturi, în conditiile actuale e imposibil. Îndatorat pe viatã e un titlu bun.
Reesalonaaaaaarea!
ÃŽn ultima vreme, tinînd cont de conditiile crizei, unele institutii bancare s-au hotãrît sã acorde asa numitele reesalonãri. Nu vã faceti iluzii; dacã nu vã numiti cum trebuie si nu sînteti sustinut de cine trebuie astea costã cît o jumãtate din împrumut. Asta au constatat toti în clipa în care au realizat cã enorma lor bunãvointã a fost taxatã cu zeci sau chiar sute de milioane plãtite degeaba anterior. Principiul de functionare al reesalonãrii e simplu si diabolic. Iatã un exemplu: sã presupunem cã ai plãtit cîte 1.000 de lei vechi lunar ca ratã la un credit. Dupã un an, de pildã, constati cã ai întîrziat o lunã. Cum vine si urmãtoarea ratã, realizezi cã nu cîstigi atît si, disperat, cauti o formã de reintrare în normalitate. Mergi la bancã si te explici. Cu aerul cã ti se face o mare favoare, în cele din urmã ti se propune o solutie... „avantajoasã“: reesalonarea. Cum devine asta? Timp de sase luni vei plãti doar o treime de ratã, iar dupã aceastã perioadã de mãrinimie bancarã vei plãti rata normalã plus treimea „sfîntã“... Nu, nu un an si jumãtate, timp în care s-ar acoperi diferenta, cum si-ar închipui orice om de bun simt, ci 10 (zece) ani!!! Mai mult, acoperindu-ti cele douã rate restante, creditul tãu s-a realcãtuit, ba a devenit chiar mai mare decît la început. Degeaba te întrebi unde sînt cele 120.000.000 (o sutã douãzeci de milioane lei vechi) plãtite pînã atunci. Sau de ce le-ai mai plãtit. Ha, ha, ha!, te-am pãcãlit! Din nou.
Cum sã devenim... fideli
Un caz interesant este cel al mijloacelor de spoliere care, în conditiile scãderii consumului, au cam ajuns în pragul falimentului. Dupã ce ani de zile au vîndut lighene si alte rahaturi la un pret care prin asa zisa creditare ajungea la de vreo trei ori valoarea produsului, s-au vãzut nevoiti sã închidã prãvãlia, sã-si ia tingirile si sã închidã sandramalele. Nu înainte de a încerca, cu ultimele puteri, sã mai introducã vreo nouã taxã, precum cea de platã a ratelor (!). Cu alte cuvinte, dacã vrei sã-ti plãtesti rata curentã, trebuie sã dai o taxã. Curios, nu? Gest al disperãrii lãcomiei. Chiar în conditiile în care nu mai au sediu, vor sã-si recupereze cu vîrf si îndesat surplusul ce considerã cã li se cuvine si ti se comunicã sã plãtesti la Oficiul de Postã. Apoi, în ciuda stipulãrii de pe contract în care locul plãtii este bine definit, esti trimis la Dumbrava Rosie sau mai stiu eu unde. Care e vina clientului? Dacã ar fi sã ne luãm dupã conditiile din act, clientul este, invariabil, de vinã. Cu toate cã este limpede cã în acest caz creditorul este cel care a încãlcat stipularea din contract. Cine îti dã dreptate oare? Aici, în România. Si atunci, unde este protectia consumatorului? Ca sã nu mai vorbim de escrocheria numitã card de fidelizare. Pentru care nu existã nici o cerere de eliberare si nici un contract explicit. Pe verso-ul unei anexe, privind conditiile de creditare ce se referã la bunul cumpãrat, existã o poliloghie scrisã cu litere absolut minuscule, imposibil de citit dacã, întîmplãtor, nu ai ochelarii la tine, în care ti se explicã - cu toate cã nu te intereseazã - functionarea cardului despre care nu ai nici cea mai vagã idee cã existã, fãrã a se specifica nici mãcar dobînda peceputã. Semnezi constiincios pe ambele fete, cum amabil te îndeamnã slujbasii, si te bucuri de noua cumpãrãturã. La cîteva luni, sau un an dupã aceea, primesti un card - asa numit de fidelizare - pe care nu l-ai cerut si despre a cãrui functionare nu stii nimic. La prima facturã, constati cã dobînda este mult peste închipuirile tale si cã dacã nu plãtesti pînã la data de... vei suporta consecintele. De aici încolo esti fidelizat. Pe viatã.
Priveste înapoi cu mînie!
Mai mult, dacã ati vedea fetele celor ce-si depun banul muncit în aceste institutii de spoliere, v-ati cruci. Parcã au un securist lîngã ei. Fete resemnate, cu iz de mucenici bancari, trudind sã întretinã bunãstarea fetitelor în tanga si bikini ce adastã, de dimineata pînã seara, îndãrãtul tejghelelor aducãtoare de bani. „Ce bine le-ar sta la sapã!“ spunea amãrît un om ce-si scotea din portofelul jerpelit ultimii bãnuti. Cu o cafea la prînz, evident! Iar dacã cinstitii bancheri îsi închipuie cã raiul românesc - în virtutea cãruia recuperarea se va face prin orice mijloace, cu mentiunea „fãrã a se opri la atît“ - a început în anii 2000 si va continua la nesfîrsit, se va naste o mare problemã: aceea a bunei credinte combinatã conflictual cu imposibilitatea sustenabilitãtii financiare. Unde, din pãcate, concureazã si statul. Acest stat care nu a reusit ca pînã la aceastã orã sã ofere datele preliminare ale calculãrii salariilor dupã noua si vestita grilã. Acest stat care ignorã orice normã de bunãcuviintã în respectarea legalitãtii, a hotãrîrilor judecãtoresti definitive si irevocabile, invocînd - da, aici se poate! - cazul de fortã majorã al crizei; definit, de altfel exact, în chiar contractele bancare ca fiind imposibilitatea cuiva de a se achita total sau partial de obligatiile de platã din motive independente de vointa lui. Or, se stie, nu clientul a pricinuit criza si nu el s-a dat afarã din serviciu. Si atunci, unde se va sfîrsi totul? Cred cã ar fi simplu sã se afle cã lumea româneascã va începe, în sfîrsit, sã gîndeascã. Iar gîndirea româneascã, se stie, e profundã. Cît de profundã? Sper cã o sã aflati curînd. La mai multi... bani! E singurul lucru care conteazã, nu? Cu atît mai mult cu cît, din cei aproape un milion de datornici înregistrati la aceastã orã, cel putin jumãtate au plãtit cu vîrf si îndesat datoriile. De trei ori! Cel putin! Restul e... tãcere, vorba lui Shakespeare. De fapt, ca sã fim mai exacti, ne permitem sã-l parafrazãm pe marele dramaturg englez afirmînd, absolut adevãrat, cã „restul e... comision!“. Si asta o stiu foarte bine cei aproape patru sute de oameni cu care am stat de vorbã pentru buna documentare a acestui material. Oare ce gîndesc celelalte cîteva sute de mii? Cîndva o sã aflãm. ÃŽntre timp nu ne rãmîne decît sã privim înapoi cu mînie. Cã înainte...
|
Autentificare
