 Epopeea Bicazului - Au trecut 50 de ani
Depãnînd amintiri cu pionierii idroenergeticii din România
• pe 1 octombrie se împlinesc 50 de ani de cînd amenajarea hidroenergeticã Bicaz - Stejaru a început sã producã energie electricã • Alexandru Diacon a fost cel mai tînãr sef de proiect din România la o lucrare unicat în tarã - barajul de la Bicaz • despre cum a fost, povesti de pe santier, idealuri si strãmutati în cele ce urmeazã •
La 1 iulie 1960, acum mai bine de 50 de ani, apele Bistritei erau oprite de primul baraj din tarã, un baraj de greutate care a creat cel mai mare lac artificial din România si a constituit scoala hidroenergeticii românesti. Dintre cei care l-au ridicat mai sînt destui care pot povesti un fel de legendã modernã a constructorilor din România. Pe unii dintre ei, proiectanti, constructori, ingineri de exploatare, i-am întîlnit la Bucuresti, prin bunãvointa celor de la Hidroelectrica. E ciudat sã cauti rãdãcinile unei legende; fiindcã Valea Muntelui, asa cum este acum, e rezultatul muncii acestor oameni, a disparitiei meseriei de plutas, al vietilor si al mortilor-niciodatã numãrate oficial, contorizate probabil de Securitate într-o statisticã zilnicã ce au fãcut din Bicaz un loc special. Un loc pentru care, pînã acum, nu s-a scris nici un recviem pentru electricieni si plutasi.
„Nu ne-au ales dupã vreun criteriu politic. Nu se uitau decît la ce stiai. Iar noi aveam capetele pline de proiecte“
La 25 de ani, Alexandru Diacon a fost cel mai tînãr sef de proiect din România: seful de proiect al barajului de la Bicaz. Acum 10 ani era un distins profesor doctor inginer si ne-a spus, mãturînd cu palma cîteva generatii: „Le-am fost profesor tuturor“. ÃŽn anii ‘50, Bicazul nu era altceva decît ordinul unui sef de stat enervat - Stalin - cãtre un sef de stat aflat în lagãrul rosu, Gheorghiu Dej si sicana politicã a investitiei iugoslave de la Iablanita. Asa se scrie istoria. „Acum 50 de ani, calea feratã se sfîrsea la Piatra Neamt. De acolo, te urcai într-o cãrutã si mergeai pe drum de tarã, cãutai apoi un plutas de treabã sã urci pe Bistrita sau gãseai un cal sã strãbatii muntii. Bicazul era un sãtuc la întretãiere de drumuri, colbuit, cu o crîsmã mai rãsãritã. Sansa Bicazului a constat în existenta unui studiu fãcut de profesorul Dimitrie Leonida, studiu important ca gîndire largã, pentru electrificarea cãii ferate, un studiu la nivelul anilor ‘30, si în sanctiunile economice aplicate de Stalin lui Tito“ avea sã spunã profesorul Diacon. Turbinele luate de la Iablanita au fost primul jalon economic destinat primului cincinal din România. Era nevoie de curent electric si de locuri de muncã, de pîine pentru oamenii peste care trecuse un rãzboi si apoi, nemiloasã, seceta din 1947. „Pînã-n ziua de azi mã întreb ce fel de încredere trebuie sã fi avut oamenii aceia în noi, niste bãieti de 25 de ani, sã ne punã sã facem ceva ce nu se stia cum se face în România“, ne-a spus rîzînd, profesorul Diacon. „Erau si specialistii rusi si cehi“ avea sã adauge inginerul Gheorghe Opris. „Dar tot foarte tineri eram, a replicat profesorul. Nu ne-au ales dupã vreun criteriu politic, nu conta cã eram sau nu membri de partid, nu se uitau decît la ce stiai. Iar noi aveam capetele pline de proiecte. Am început lucrãrile în toamna lui 1949, înaintea aparitiei planului national de electrificare, la Cîrnu, la Stejaru. Directia de lucrãri speciale din CFR era singura care avea tunelisti, sau oameni care stiau sã construiascã viaducte. Primul director a fost un mare inginer constructor, Amedeo Georgescu, l-au judecat dupã aceea, l-au dat afarã. Termen de punere în functiune: 1956. ÃŽn 1953 nu erau comandate toate utilitãtile necesare, iar Amedeo Georgescu a fãcut imprudenta sã spunã cã e practic imposibil sã terminãm. I-au înscenat un proces: era periculos sã contrazici conducerea de partid si de stat. Nu, nu era singurul care spunea si fãcea cum îl tãia capul. Rusmãnicã a fost o legendã vie, în 47-48, a fost condamnat la 25 de ani de muncã la Canal drept criminal de rãzboi. Lucrase pe santier cu prizonieri rusi. A stat la canal un an si jumãtate si, de acolo, l-au adus director tehnic la baraj. Era foarte bun în meserie: apa este cel mai dur CTC-ist. Lucram cu betoane masive, primele cimenturi hidrotehnice în instalatii de rãcire s-au fãcut la Bicaz“.
„Am sprijinit muntele în baraj, exact pe dos decît scrie la carte“
La Bicaz s-au excavat si 3.500 mc pe zi. „Tot ce s-a fãcut atunci s-a fãcut cu aprobarea si la propunerea unor pusti. Noi eram aceia!“ spusese inginerul Sever Cerchez. Tot ei erau aceia care au fãcut un tunel de 7 metri, traversînd muntele. Dar excavatia a avut 12 metri. Este singurul tunel cu dublã cãmãsuialã. Cel care a intervenit în discutie a fost Gheorghe Opris: „Se lucra cu cîte 100 de mineri odatã, se intra cu pickhammer-ul, se cãra materialul excavat întîi cu cãruta, cu cai de minã, orbi, apoi cu o mocãnitã cu lemne pînã ce mica locomotivã care trebuia sã ajungã la tunel-intrare a luat rãu curba de la Dodeni si s-a dus de-a dreptul în Bistrita. Sabotaj, s-a strigat. Era un cuvînt ca o dinamitã la vremea aceea. Tunelul interior e betonat continuu, armat cu douã plase de armãturã, cu sase cadre pe sinã... Mergeau ca niste trenuri cu mecanisme, era ceva special, un cadru fãcea curãtirea suprafetei, arma interior, exterior, o întreagã procedurã, cu pompare si cofrare si la început nu mergea deloc. Rusmãnicã s-a încãpãtînat sã-l facã sã meargã si dupã cîteva zile s-au betonat 20 de metri de inel interior. Sînt douã tuneluri diferite: unul tine muntele, celãlalt apa“. Versantul stîng al barajului „curgea“ cu 3-4 centimetri pe zi. „Exacavatia început de jos, a început sã se betoneze numai cã, pe malul stîng este o falie care separã sisturile argiloase de gresia de Tarcãu. De la blocul 25 în sus, a început «sã curgã». Un munte în care se vãd si azi grinzile de beton armat“, spusese profesorul Diacon. Un munte în care se injectase emulsie de beton; asa de multã încît analizele de sol din partea cealaltã, dinspre Pîngãrati, arãtau cã betonul a traversat muntele. „Lunecarea tot nu se oprise, încetinise la cîtiva milimetri pe zi, iar noi nu aveam voie sã-i punem pe o placã de marmurã pe cei care muriserã în timpul executiei... Era în august 1955, vremea era secetoasã, iar noi, disperati. Am dat dispozitie sã continue betonarea blocurilor 24, 25 si 26 si am sprijinit muntele în baraj, exact pe dos decît scrie la carte. Si stã bine asa, si acum“, mai spunea profesorul Diacon.
„Si care au putut, au urcat casele sus, deasupra apelor“
„Lacul de la Bicaz are 1.250.000 metri cubi de apã. Dedesubt sînt sate de munteni încãpãtînati, de rãzesi, plutasi. Se fãceau sedinte la care venea cîte o jumãtate din Guvern sã-i convingã sã se mute. Veneau cîte sase sate, cu 12.000 de oameni. Nu puteti opri Bistrita, spuneau si refuzau sã plece. Atunci, mitropolitul Moldovei a dat ordin sã plece întîi bisericile. Si-au plecat în lume, pe jos, întîi bisericile si dupã ele obstile. Numai credinta i-a clintit pe rãzesi. Nu vroiau pãmînt în Bãrãgan, nu vroiau nici la Vaslui, nici la Husi, ziceau «acolo-i apã coclitã, murim fãrã munti». Si care au putut, au urcat casele sus, deasupra apelor“, si-a amintit inginerul Alexandru Diacon. De strãmutatii cãrora le e dor si acum de inima lor, ascunsã sub ape, s-a ocupat o întreprindere specialã, separatã. Le-au fãcut vetre de sat. I-au momit, la început, cu bani multi. Din toate exproprierile care au urmat acestea au fost cele mai suportabile, cred cei care le-au vãzut de aproape. Dar tot au durut. „Stiti cum se mutau? Aveau case din lemn. Le-au dezbrãcat de lut si si-au notat grindã cu grindã, dupã cum erau asezate. Si cuiele aveau numãr pe ele. Le-au dus în noile lor vetre si le-au asezat, grinzi si cuie pînã la ultimul, cel pentru pus stergarul în el, exact la fel. Era impresionant sã-i vezi cum cãlãtoreau cu casele dupã ei, în urma bisericilor si preotilor lor. Numai credinta i-a clintit. Au mutat si mortii. Si am vãzut, ani dupã aceea, mergînd pe un vaporas, pe lac, unii care vorbeau: „Acuma trecem peste casa lu’ Tintã... Cine o fi fost Tintã?!“
|
Autentificare
