La Resurrezione
Iesirea din vis (II) Un rãcnet grozav s-a auzit atunci din gloatã si mare tãcere se fãcu pentru o clipã. Se repezirã babele pripite într-acolo, fetele se rusinarã si li se împurpurarã obrajii. Muierea însãrcinatã tipa în durerile facerii si avea mare chin ca sã nascã. Oare ce funestã presimtire bîntuia viscerele femeii si ce oare stîrnise împotrivirea pruncului? Oare miile de ani nu pilduiserã îndeajuns zãdãrnicia nesupunerii lor? Sutele si miile de neamuri petrecute pînã la ei nu le înfãtisaserã oare, lãmurit, pricina rãului cuibãrit întrînsii? Se hotãrî sã-i certe. De sub rãdãcina pãrului cãrunt izvorîrã brusc stropi de sudoare. Îi strãlucea fruntea, în lumina rosie, asemeni sfintilor si cînd ridicã dreapta multimea rebelã tãcu dintr-o datã cuprinsã de o mare supusenie. Femeia nãscîndã întepenise pe spate, cu ochii larg deschisi cãtre ceruri si pulpele desfãcute se asezarã, grele si moi, în tãrîna nãclãitã de sînge. În bratele unei babe cocîrjate, învelit într-o cîrpã murdarã, cineva se pregãtea sã tipe.
„V-ati bucurat si v-ati îndestulat cu toatã mierea pãmîntului“ - rosti blînd înteleptul cînd se domolirã tipetele copilului; atît de blînd ca si cum ar fi mustrat un bolnav cãruia, din vina lui nu i se pot gãsi pricini de tãmãduire. „Acum plîngeti si tînguiti-vã! Bogãtiile voastre s-au petrecut si hainele sînt roase de molii. Ca buruiana vãtãmãtoare a crescut în voi rãul. Ati gãsit în toate pricini de pãcãtuire. Ati cãlcat legãmintele ce vi s-au dat, ati luat din lucrurile date spre nimicire, le-ati furat si ati mintit ascunzîndu-le printre cele ale voastre. Ati urzit rele si sfaturi rele ati fãcut; acum rãul a lovit în lucrul mîinilor voastre. Dar cel mai mare pãcat a fost acela cã v-ati ales prost si fãrã întelepciune pãstorii. Ei v-au trimis acum aici, ca pe niste oi ascultãtoare. Nici argintul si nici aurul n-au putut sã vã izbãveascã. Si acum, dupã ce singuri ati aprins focul nimicirii la temelia îndoielnicelor voastre altare, cãutati disperati calea izbãvirii. Dar strîmtã este poarta si îngustã calea care duce la viatã si putini sînt cei care o aflã. Zadarnic vã învîrtositi asupra zidurilor astea pãrãginite. Crucea smulsã din teasta Golgotei nu va încãpea niciodatã pe poarta asta strîmtã. Fiti dar îndelung rãbdãtori, fratilor, pînã la venirea clipei cele din urmã!“
„Minti!“ - se sumeti atunci un glas pitigãiat din multime si toate capetele se întoarserã curioase într-acolo. Un bãtrîn nevolnic îsi fãcu loc cu coatele printre oameni si se protãpi crãcãnat în fata treptelor. O cingãtoare roasã îi învelea precar soldurile chinuite de oasele descãrnate si sub bãrbia ascutitã se zvîrcolea amarnic gîstireata în baierele subrede ale gîtului subtire. „Iatã pîinea noastrã!“ - zise si desfãcu palmele lãsînd sã se vadã o coajã neagrã si sfãrîmicioasã ca un bulgãre de noroi întãrit. „Era caldã cînd am luat-o ca merinde de acasã si acum s-a uscat si s-a mucegãit. Burdufurile ãste de vin cînd le-am umplut erau noi de tot si iatã-le, s-au rupt; hainele si încãltãrile noastre s-au învechit de lungimea drumului. ÃŽndurã-te de gloata înfricosatã care asteaptã de la tine izbãvire. Aratã-ne iesirea! Stim cã drumul pe aici trece, prin cucernicia acestor ruine, prin fumul gros de tãmîie ce abureste peretii, printre lumînãrile acelea ce licãresc tainic îndãrãtul portii din spatele tãu. Fii povãtuitorul nostru si nu te vom vinde, fii mîntuitorul nostru si nu te vom ispiti; nu vom pune la îndoialã cuvîntul tãu si în noi nu vei gãsi pricini de nemultumire.“
Cum nu primi nici un rãspuns si nu vãzu nici un semn de încuviintare pe chipul celui de pe scãri, lãsã bratele slãbãnoage sã cadã pe lîngã trupul împutinat si continuã cu glas rãgusit: „Pe-aici a fost verdeatã cîndva; si pomi au fost si cînt de pãsãri. Se jucau sprintare izvoarele printre gleznele fetelor, iar în iarba înaltã si grasã fosneau speriate jivinele. Ciobani voinici coborau din munti si se descopereau în fata lãcasului tãu; se închinau smeriti si apoi se pierdeau în urma caprelor prin vãile mãnoase; se îndestulau cu cele roade si noaptea îsi asudau muierile sub velinte. De pe coperisuri povîrnite se iteau seara fuioare de fum si înlãuntru aburul mãmãligilor dospea aromitor sub grinzile somnoroase. Soarele încãlzea ziua bãtãturile, noaptea trupul rotund al lunii priveghea licãrul stelelor, ploile cãdeau darnice asupra brazdelor, omãturi curate se asezau temeinic peste cuprinsuri si toate ne erau bune si dãtãtoare de multumire. Dar nu ne-au fost de ajuns si am voit altele si am tînjit dupã desertãciuni. Dacã oile noastre ni s-au pãrut putine si slabe am omorît ciobanul cel vrednic si fudul si i-am luat oile; dacã mosia vecinului nostru rodea mai cu spor i-am cãlcat cuprinsul si ne-am rãzboit cu vecinul; dacã izvorul nostru nu era destul de limpede l-am tulburat si pe cel al fratilor nostri. Si cum începuserã sã ne nãpãdeascã spaimele am hotãrnicit cu foc mosiile noastre si foc mocnit am pus la temelia sãlasului vecin. S-au învolburat apele si au prins sã fiarbã, boli rele s-au nãpustit asuprã-ne, soarele a pãlit si s-a topit în înalturi si atunci s-a zguduit pãmîntul si s-a cutremurat, semn cã cineva se mîniase. Si care din noi nu s-a sfîrsit atunci, a luat cu sine merinde si s-a grãbit sã fugã din fata urgiei. Dar cerul se înrosea mereu asupra noastrã si tãrîna frigea amarnic tãlpile desculte, pîinile au început sã se împutineze si puterile sã ne lase... „Si acum vã îndeamnã disperarea“ - îl întrerupse tãios înteleptul - „acum, cînd v-ati lepãdat de toate si vã credeti curati si neîntinati ca pruncii, acum cînd v-ati dumirit de neputinta voastrã, vã amãgiti sperînd într-o iesire pe brînci din visul acesta nefericit.“
Cîteva clipe toatã adunãtura stãtu nemiscatã, împietritã ca un imens animal, cuprinsã de o liniste ciudatã si rãu prevestitoare. Încet, întoarserã spatele vîlvãtãii care cotropea orizontul si umerii li se împurpurarã, în vreme ce cãpãtînile prinserã un nimb rosiatic asemeni sfintilor. În clipa aceea pricepu totul si întelese cã nu va mai avea timp nici mãcar sã-si fereascã trupul din calea lor. Cu un urlet înspãimîntãtor de fiarã flãmîndã si atîtatã, multimea se nãpusti orbeste înainte, spre treptele lãcasului. (Va urma)
|
Autentificare
