La Resurrezione

Iesirea din vis (II)

Un răcnet grozav s-a auzit atunci din gloată si mare tăcere se făcu pentru o clipă. Se repeziră babele pripite într-acolo, fetele se rusinară si li se împurpurară obrajii. Muierea însărcinată tipa în durerile facerii si avea mare chin ca să nască. Oare ce funestă presimtire bîntuia viscerele femeii si ce oare stîrnise împotrivirea pruncului? Oare miile de ani nu pilduiseră îndeajuns zădărnicia nesupunerii lor? Sutele si miile de neamuri petrecute pînă la ei nu le înfătisaseră oare, lămurit, pricina răului cuibărit întrînsii? Se hotărî să-i certe. De sub rădăcina părului cărunt izvorîră brusc stropi de sudoare. Îi strălucea fruntea, în lumina rosie, asemeni sfintilor si cînd ridică dreapta multimea rebelă tăcu dintr-o dată cuprinsă de o mare supusenie. Femeia născîndă întepenise pe spate, cu ochii larg deschisi către ceruri si pulpele desfăcute se asezară, grele si moi, în tărîna năclăită de sînge. În bratele unei babe cocîrjate, învelit într-o cîrpă murdară, cineva se pregătea să tipe.
„V-ati bucurat si v-ati îndestulat cu toată mierea pămîntului“ - rosti blînd înteleptul cînd se domoliră tipetele copilului; atît de blînd ca si cum ar fi mustrat un bolnav căruia, din vina lui nu i se pot găsi pricini de tămăduire. „Acum plîngeti si tînguiti-vă! Bogătiile voastre s-au petrecut si hainele sînt roase de molii. Ca buruiana vătămătoare a crescut în voi răul. Ati găsit în toate pricini de păcătuire. Ati călcat legămintele ce vi s-au dat, ati luat din lucrurile date spre nimicire, le-ati furat si ati mintit ascunzîndu-le printre cele ale voastre. Ati urzit rele si sfaturi rele ati făcut; acum răul a lovit în lucrul mîinilor voastre. Dar cel mai mare păcat a fost acela că v-ati ales prost si fără întelepciune păstorii. Ei v-au trimis acum aici, ca pe niste oi ascultătoare. Nici argintul si nici aurul n-au putut să vă izbăvească. Si acum, după ce singuri ati aprins focul nimicirii la temelia îndoielnicelor voastre altare, căutati disperati calea izbăvirii. Dar strîmtă este poarta si îngustă calea care duce la viată si putini sînt cei care o află. Zadarnic vă învîrtositi asupra zidurilor astea părăginite. Crucea smulsă din teasta Golgotei nu va încăpea niciodată pe poarta asta strîmtă. Fiti dar îndelung răbdători, fratilor, pînă la venirea clipei cele din urmă!“
„Minti!“ - se sumeti atunci un glas pitigăiat din multime si toate capetele se întoarseră curioase într-acolo. Un bătrîn nevolnic îsi făcu loc cu coatele printre oameni si se protăpi crăcănat în fata treptelor. O cingătoare roasă îi învelea precar soldurile chinuite de oasele descărnate si sub bărbia ascutită se zvîrcolea amarnic gîstireata în baierele subrede ale gîtului subtire. „Iată pîinea noastră!“ - zise si desfăcu palmele lăsînd să se vadă o coajă neagră si sfărîmicioasă ca un bulgăre de noroi întărit. „Era caldă cînd am luat-o ca merinde de acasă si acum s-a uscat si s-a mucegăit. Burdufurile ăste de vin cînd le-am umplut erau noi de tot si iată-le, s-au rupt; hainele si încăltările noastre s-au învechit de lungimea drumului. Îndură-te de gloata înfricosată care asteaptă de la tine izbăvire. Arată-ne iesirea! Stim că drumul pe aici trece, prin cucernicia acestor ruine, prin fumul gros de tămîie ce abureste peretii, printre lumînările acelea ce licăresc tainic îndărătul portii din spatele tău. Fii povătuitorul nostru si nu te vom vinde, fii mîntuitorul nostru si nu te vom ispiti; nu vom pune la îndoială cuvîntul tău si în noi nu vei găsi pricini de nemultumire.“
Cum nu primi nici un răspuns si nu văzu nici un semn de încuviintare pe chipul celui de pe scări, lăsă bratele slăbănoage să cadă pe lîngă trupul împutinat si continuă cu glas răgusit: „Pe-aici a fost verdeată cîndva; si pomi au fost si cînt de păsări. Se jucau sprintare izvoarele printre gleznele fetelor, iar în iarba înaltă si grasă fosneau speriate jivinele. Ciobani voinici coborau din munti si se descopereau în fata lăcasului tău; se închinau smeriti si apoi se pierdeau în urma caprelor prin văile mănoase; se îndestulau cu cele roade si noaptea îsi asudau muierile sub velinte. De pe coperisuri povîrnite se iteau seara fuioare de fum si înlăuntru aburul mămăligilor dospea aromitor sub grinzile somnoroase. Soarele încălzea ziua bătăturile, noaptea trupul rotund al lunii priveghea licărul stelelor, ploile cădeau darnice asupra brazdelor, omături curate se asezau temeinic peste cuprinsuri si toate ne erau bune si dătătoare de multumire. Dar nu ne-au fost de ajuns si am voit altele si am tînjit după desertăciuni. Dacă oile noastre ni s-au părut putine si slabe am omorît ciobanul cel vrednic si fudul si i-am luat oile; dacă mosia vecinului nostru rodea mai cu spor i-am călcat cuprinsul si ne-am războit cu vecinul; dacă izvorul nostru nu era destul de limpede l-am tulburat si pe cel al fratilor nostri. Si cum începuseră să ne năpădească spaimele am hotărnicit cu foc mosiile noastre si foc mocnit am pus la temelia sălasului vecin. S-au învolburat apele si au prins să fiarbă, boli rele s-au năpustit asupră-ne, soarele a pălit si s-a topit în înalturi si atunci s-a zguduit pămîntul si s-a cutremurat, semn că cineva se mîniase. Si care din noi nu s-a sfîrsit atunci, a luat cu sine merinde si s-a grăbit să fugă din fata urgiei. Dar cerul se înrosea mereu asupra noastră si tărîna frigea amarnic tălpile desculte, pîinile au început să se împutineze si puterile să ne lase... „Si acum vă îndeamnă disperarea“ - îl întrerupse tăios înteleptul - „acum, cînd v-ati lepădat de toate si vă credeti curati si neîntinati ca pruncii, acum cînd v-ati dumirit de neputinta voastră, vă amăgiti sperînd într-o iesire pe brînci din visul acesta nefericit.“
Cîteva clipe toată adunătura stătu nemiscată, împietrită ca un imens animal, cuprinsă de o liniste ciudată si rău prevestitoare. Încet, întoarseră spatele vîlvătăii care cotropea orizontul si umerii li se împurpurară, în vreme ce căpătînile prinseră un nimb rosiatic asemeni sfintilor. În clipa aceea pricepu totul si întelese că nu va mai avea timp nici măcar să-si ferească trupul din calea lor. Cu un urlet înspăimîntător de fiară flămîndă si atîtată, multimea se năpusti orbeste înainte, spre treptele lăcasului. (Va urma)