La vita e bella
* La vita e bella! Chiar de contine un adevãr fundamental si e
sustinutã de aspiratia naturalã întru supravietuire, expresia a
început sã sune a ironie; cruntã. Sãtul de lehãialã în van, am fost
tentat sã abandonez acest exercitiu care, în conditiile unui stat
condus cu fundul, pe suportul unei inflatii de idioti cinici care
îndreaptã spre dezastru si pauperizare o natie obedientã, se
dovedeste a fi steril si calp. Peste varã am si fãcut-o. Da, ati bãgat
de seamã? A trecut încã o varã preste noi. Lunga varã fierbinte
strãbãtutã cu buzunarele goale de la un capãt la altul. Secetã
deplinã. Anul acesta, fiind unul de crizã, n-am mai fost în concediu
la Ibiza si nici mãcar la Viena sau la Paris n-am ajuns. Guvernul,
încercînd sã arate cã nimeni nu e mai presus de lege, face
promisiuni cã va plãti banii profesorilor, obtinuti în instantã, în
urmãtorul cincinal. Trebuie sã întelegem cã nu are de unde. Noi
avem, asa cã asteptãm rãbdãtori, cu toate cã nu sîntem pãsuiti de
nimeni. Între timp a început si scoala. Profesorii, plini de entuziasm,
testeazã acum învãtãceii pentru a constata dacã le-a mai rãmas
ceva prin cap din anul scolar anterior. Reminiscente, dar în
conditiile actuale se pare cã în România acestea sînt de ajuns
pentru a trãi. Bine.
• La Bucuresti s-a terminat o nouã editie a Festivalului Enescu.
Visul meu de a-l vedea pe Zubin Mehta s-a nãruit. Încep sã înteleg
cã la concerte merg politicienii, nu profesorii. Trebuie sã explic asta
si elevilor; spre a-i pregãti pentru viatã; si spre a-i face sã aleagã
just între Conservator si Scoala profesionalã de ministri.
• ÃŽn loc sã tai frunze la cîini, încerc schita unui inventar al cliseelor
lingvistice ale epocii democratice: ochei... superochei...
implementare... a demarat o anchetã... antamat... mãsurile care se
impun... au încins grãtarele... au descins... oamenii legii...
armamentul din dotare... procedurile... normele metodologice... în
slujba cetãteanului... dezbatere publicã... sã disemineze
informatia... ordinea si linistea publicã... neadaptarea vitezei la
conditiile... cu propunere de arestare... cîstigarea alegerilor... rata
somajului... datoria publicã... numãrul paturilor... criza datoriilor...
compensatele... protectia socialã... absorbtia fondurilor europene...
kilometri de autostradã... colectarea taxelor si impozitelor... Ce
vocabular minunat! Parcã mai inofensiv era cel de lemn.
• Presedintele s-a întors din America. „Pentru prima datã România
este protejatã antirachetã...“ Unde dracu vãd ãstia rachete? Mã uit
pe geam... nimic. Nici o rachetã în curte, nici pe cer. Mai caut prin
magazie. Cine stie? Oricum, mã simt mai linistit si dorm în pace.
Aici, în aceastã tarã evropeneascã, altceva nu e de fãcut.
• ÃŽntrebare pertinentã a unui tip care, la televizor, searã de searã îsi
strigã indignarea. Chiar dacã unii zîmbesc în bãrbi. Dacã în spatele
fiecãrei masini de lux se aflã o afacere de succes, de ce ne merge
atît de rãu? Avem regi ai asfaltului, dar n-avem asfalt. Avem... dar
n-avem...
• Ne-a pãrãsit si Nokia. Pãcat! Vreo 2.000 de oameni luau totusi un
salariu de acolo. Si în urmã cu vreo trei-patru ani prin împrejurimile
Clujului încã mirosea a prosperitate. Si mai era, încã, bal la
Apahida. Nu-i nimic, spun guvernantii, vin altii! România, plinã de
bãnci, e un loc minunat pentru un popas profitabil. Pe bancã, la
umbra oblãduitoare a justitiei.
• Un „rãu platnic“ este, înainte de toate, un „rãu plãtit“. De aceastã
relatie de consecintã, vedem zilnic, nimeni nu se sinchiseste. E mult
mai usor sã acuzi - pe nedrept, în cele mai multe cazuri - decît sã
faci minimul efort intelectual de a întelege. Am devenit opaci la
toate nedreptãtile lumii acesteia. Capitalismul românesc se
întemeiazã pe spoliere. Si atît. Ai, n-ai bani, plãtesti! Nu plãtesti,
suporti consecintele; care acum au devenit acum legale. Si
„cestiunea“ nu e nouã; o invoca, în spiritul caustic ce-l caracteriza,
chiar Constantin Tãnase.
• „Bravo!“, ne spune o bancã la împlinirea a douãzeci de ani de
belire a populatiei. Surîdem mãguliti. Ce tipi atenti! Dupã ce au
vîndut pînã acum doi-trei ani bani fictivi, cãmãtarii vor acum bani
reali. Banii de atunci, neacoperiti sub nici o formã si, mai mult,
convertiti în formule electronice de transfer, sînt ceruti acum înapoi
sub formã stabilizatã. Cu penalizãrile de rigoare. Într-o perioadã în
care lumea se zbate întru supravietuire. „Am muncit mult în anii
trecuti, am strîns clienti, am însãmîntat si acum a venit vremea sã
strîngem recolta“ spune cu cinism o reprezentantã a cãmãtarilor.
Asa e, ziua recoltei e toamna.
• Scîrbit de toc-sourile televizate, deschid ca pe vremuri radioul. Un
slagãr al anilor ã'90: „Cînd vine seara“. Din pãcate este urmat de
caracteristicile trendului: „mousãn end bousãn end tãntãlãusãn“.
Bravousãn!
• America e la ea acasã pe posturile noastre. Nevasta presedintelui
american - aflu cu stupoare - a „spart“ zece milioane de dolari în
patruzeci si douã de zile. Mã rog, nu e treaba mea. Noi spargem
seminte. Am luat ultimul salariu caraghios prin iunie. Urmãtorul este
prin octombrie. Între timp au intervenit spoliatorii. Dupã ce au
petrecut concediul binemeritat la destinatii exotice, cãmãtarii strãini
si slugile lor autohtone au început sã asalteze justitia cu cereri de
executare siluitã. Harnici, nevoie mare, vor cincizeci la sutã din
leafa mea amãrîtã. Calculez - cu calculatorul, evident; mintea nu mã
mai ajutã - si constat cã nu-mi mai rãmîn bani de pîine. Nu
conteazã; supravietuieste cine poate.
• O distinsã reprezentantã a justitiei mã besteleste în plinã zi, într-o
salã plinã cu dinti de aur sclipind printre buze îmbãlate si resturi de
mãmãligã. Risc o amendã copioasã; pentru cã am deschis gura si,
asemeni mãgarului lui Bileam, am vrut sã vorbesc. Cu ea „nu-mi
merge“, tine sã mã asigure, subliniind „cum nu-mi merge cu
nimeni“. De unde stie, oare? Dacã as vorbi asa cu elevii mei m-as
vedea la stirile de la ora cinci. Închid gura si redevin mãgar ca toti
mãgarii. Deasupra justitiei nu mai e nimeni. Poate doar Dumnezeu,
dar pînã la el... Stiti dumneavoastrã! Ies în soarele încã fierbinte al
mijlocului de septembrie. O altã distribuitoare a dreptãtii, care
declarase public cã vrea sã trãiascã cît mai mult, se îmbarcã într-un
taxi. Dacã soferul e atent, negresit o sã trãiascã; vesnic. Chiar si pe
secetã.
• Virtutea cea mai mare a omului este smerenia. Aducîndu-mi
aminte de acest precept fundamental, mã smeresc în fata
vremelnicei detinãtoare a puterii, pe care nu e exclus ca peste cîtiva
ani sã o regãsesc racolînd clienti pentru cabinetul avocãtesc, sau
chiar vînzînd haine second-hand în piatã si accept exercitiul
umilintei. Cu atît mai mult cu cît - stiu asta - recuperatorii au baze
trainice în instante. Fãrã exceptie li se dã încuviintarea ori de cîte ori
vine vorba de jupuirea unui client. Ati auzit de vreun proces cîstigat
împotriva cãmãtarilor institutionalizati? Exercitiul acesta al
obedientei este, pur si simplu, gretos.
• Militarii români fac fapte de eroism întru apãrarea planetarã.
Cineva multumeste cu exces de zel factorilor responsabili de
afirmarea structurilor militare române în cadrul NATO. Sîntem
foarte importanti. Pe spinarea si chiar pe vietile unor oameni. Sînt
de-a dreptul impresionat si, brusc, mã simt mîndru pentru faptul cã
sînt român. Mîndria, iatã, tine de foame. Si ea e bunã la ceva. Mai
ales pe secetã. Dar, de vreo douã zile... plouã!
|
Autentificare
