 Despre Bacovia, cu gratie
Cine, în afarã de elevii de liceu, îsi mai aminteste de Bacovia? Chiar asa? ÃŽn lumea aceasta tembelã si preocupatã de cu totul alte mãruntisuri ale vietii, de la pneurile de iarnã la cenepeuri, de la afaceri la penalitãti, de la spoliere la amenzi, e greu sã crezi cã cineva se mai poate apleca cu dragoste, întelegere si patimã asupra redescoperirii unor valente poetice. Dar, cu mirare, cu oarecare îndreptãtitã si precautã suspiciune, aflãm cã astfel de oameni existã. Ne-a demonstrat-o, zilele trecute, distinsa profesoarã Olimpia - Magda Iftimie, care, într-o caldã atmosferã creeatã de prieteni si interesati a lansat în sala Teatrului de Joacã a Bibliotecii Judetene „G.T. Kirileanu“ volumul „Traditie si Modernitate în poezia lui George Bacovia“, iesit de curînd de sub tipar la Editura „Privirea“ din Bucuresti, într-o tinutã sobrã si, implicit, elegantã. O cunosc mai demult pe autoare: timidã, pertinentã, neostentativã, ba chiar mult prea discretã, iubind cu gratie romanta, folk-ul si poezia. Cu toate acestea nu mã asteptam sã savurez cu atîta plãcere discursul elaborat si plin de sens, coerentã si logicã stiintificã si pedagogicã cu care a vrut sã ne converteascã întru redescoperirea liricã a controversatului poet din Bacãu. Asta, dincolo de argumentele pedante impuse prin cartea ce, de fapt, reprezintã, nici mai mult nici mai putin, decît o lucrare de doctorat. Un examen important, luat cu brio si argumentat cu satisfactiile adãugirii unei contributii valoroase la îmbogãtirea bibliografiei bacoviene. De bunã seamã, principalul argument al alegerii acestei teme este, neîndoios, afinitatea (s)electivã a autoarei cu dimensiunile expresiei poetice bacoviene. Ea însãsi a mãrturisit-o, invocînd îndeosebi anii de liceu cînd, se stie, impresiile sînt proaspete, reavãne si nealterate de prejudecãti si nici strivite de povara analizei mature. Si astfel se face cã, în ciuda rigorilor unei tratãri stiintifice, caracterizate prin aparentã detasare, neimplicare emotionalã si multã luciditate, Magda Iftimie reuseste sã strecoare, nu de putine ori, cîte ceva din fiorul afectiv resimtit în mod autentic, asemeni vibratiei unei frunze bolnave în toamnã sub sãrutul abia perceput al suflului aproape stins al unui vers soptit. De altfel - autoarea însãsi sublinia - lucrarea s-ar fi vrut un eseu împãnat de simtire si reactie fireascã la opera bacovianã. Rigorile stiintifice însã, au obligat-o sã recompunã traseul afectiv într-unul analitic; dar nu întratît de minutios încît sã nu transparã, deseori, nuanta afectivã. Iar spusa lui Croce, invocatã de autoare în Argument - „Stiinta nu ne poate explica intuitiile, transformîndu-le în concepte“ - se dovedeste a nu fi contrazisã în spiritul tendintei generale si nu de putine ori insidioase a criticii. Referindu-ne strict la lucrare, putem spune cã Traditia si Modernitatea (nu întîmplãtor consemnate si în titlu cu majuscule) sînt de fapt obiectivele intreprinderii si întrucîtva pare ciudat cã notiunile în cauzã sînt abordate abrupt încã din primul capitol; unde prefigurãrile unui „climat poetic“ dominat de „emotie“, „sinceritate“ si „patetism“ preludiazã consideratiile asupra esteticii romantice clasicizatã de Eminescu, pentru ca apoi - în spiritul alãturãrii, în mare parte exactã, cu fenomenul muzical clasic „romantizat“ de Beethoven - sã comitã „trãdãrile“ necesare cãtre depãsirea limitelor, impusã de modernitate. Iar simbolismul, în fine, asemeni impresionismului oarecum, este vãzut ca o „schimbare de paradigmã“. E un circuit extrem de logic si bine sustinut atît structural cît, mai ales, la nivelul argumentatiei bazatã pe o profundã cunoastere a epocii si fenomenelor literare. Cu toate cã nu sînt nici noi nici inedite, notiunile de „eminescianism“ si „bacovianism“ (cel de al doilea termen mai dificil în pronuntie decît cel de bovarism, de pildã, precum a tinut sã ne demonstreze, cu exemplificãri obstinate, o distinsã si iubitã profesoarã) devin în lucrarea Magdei Iftimie repere în delimitarea conjuncturalã a devenirii poetice bacoviene; integratã fãrã reticente în poetica simbolistã, fãrã a-i interzice evadãri vremelnice, mai mult sau mai putin evidente, în spatiul altor curente (între care cel mai mult este invocat expresionismul) si, mai mult, printr-o surprinzãtoare propunere a unei posibile „chei de lecturã“ prin apelarea la absurd. Si dacã în comentariul nostru ne abtinem a scoate în evidentã oarece observatii sau neîmpliniri, e pentru faptul cã întregul demers al autoarei, în ciuda caracterului stiintific al lucrãrii, este dominat, trãit si resimtit, asa cum am mai spus, de... gratie. END
|
Autentificare
