Promisiuni
La vita e bella Cînd erati mici, mici de tot, nu v-au promis niciodatã pãrintii cã dacã veti fi cuminti or sã vã cumpere bomboane sau ciocolatã?
Cînd ati devenit ceva mai mari, nu vi s-a fãgãduit cã dacã o sã învãtati bine o sã primiti în dar patine sau bicicletã? Bine, astãzi se promit calculatoare, aipoduri si limuzine, dar în fond e acelasi lucru.
Cînd v-ati îndrãgostit pentru prima oarã nu v-a promis oare iubita cã o sã vã iubeascã toatã viata la fel ca-n prima zi? Presupunînd, evident, cã ati avut o iubitã care s-a îndrãgostit de dumneavoastrã la prima vedere. Si chiar de o vreme încoace nu vi s-a promis cã dacã veti avea „putinticã rãbdare“ - douã, trei decenii acolo, ce dracu’! - o sã trãiti mai bine? Ca sã nu mai vorbim de faptul cã nu de putine ori vi s-a promis cã vi se va mãri leafa. Cum cînd? Din toamnã. Pentru cã, vorba proverbului, toamna se numãrã indexãrile. Si tot toamna, de regulã, au loc alegerile. Cei mai buni dintre noi, nu-i asa?, se perindã la cîrma puterii pe care apoi, dedulciti de binefacerile prosperitãtii, nu se mai îndurã a o lãsa din mîini.
De la o vreme nu vi se mai promite mare lucru. Tara, ca de altfel tot sistemul capitalist enigmatic si prosper prin definitie, trece printr-o interminabilã crizã si legea junglei a început sã functioneze mai abitir decît în timpurile comunei primitive.
A mai promis guvernul, e drept, cã îsi va respecta îndatoririle constitutionale si, mai mult, cã va da curs hotãrîrilor definitive ale instantelor, de returnare a banilor opriti abuziv din lefurile caraghioase ale profesorilor, de pildã. Dar, pentru cã acum nu sînt bani, va face lucrul ãsta undeva prin 2016. Dacã om mai vietui pînã atunci. Oricum, lucru de înteles dacã tinem seama de faptul cã românul cel întelept si îngãduitor are o zicalã proverbialã: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere“. Cu singura observatie cã probabil Dumnezeu are ce sã mãnînce. Restul arsenalului de promisiuni e tinut la congelator si va fi dezghetat la varã, pe caniculã, pentru a face fatã nesãtioaselor cerinte ale contribuabilului votant; care, nu-i asa, o sã aibã nevoie de vreun cîrnat prãjit, vreo murãturã, vreun pix, vreo lanternã cu ajutorul cãreia sã numere seara gãinile tot mai putine din poiatã, de vreo gãleatã, de vreun kil de zahãr sau vreo manta de ploaie de unicã folosintã. E bun si calendarul de buzunar care, în loc de chipul sfintilor are pe el mutra grãsulie si prosperã a unui catindat de la sentru.
În dictionar, promisiunea este definitã ca un angajament prin care cineva se obligã sã facã ceva. În viata de toate zilele românul o percepe drept fãgãduialã.
De o vreme încoace însã, notiunea a devenit tot mai stearpã, mai calpã, mai golitã de continut si credibilitate. La intervale periodice, campanii înversunate promit milioanelor de amãrîti o viatã cît de cît omeneascã, iar chinuita intrare în UE a fost perceputã mai demult ca intrarea triumfalã pe poarta Raiului. Iar Raiul, dupã cum vedem si o simtim, mai ales, nu e nici pe departe asa cum ne-am închipuit. Am avut ghinionul sã gãsim Raiul în crizã. Austeritatea a început sã domine si tãrîmurile Edenului care, dupã cum constatãm, s-a umplut de militieni. Astãzi, unii vor sã socheze si declarã ritos, disimulîndu-si vanitatea, cã nu promit nimic. Pentru simplul motiv cã nu se poate; pentru cã 20 de ani de cosmar nu sînt îndeajuns pentru a intra în rîndul lumii. La acestia promisiunea este intrinsecã si face parte dintr-o strategie psihologicã mai evoluatã, mai rafinatã, mai elaboratã ce reflectã, nu-i asa?, realismul, luciditatea si justa apreciere a povarei responsabilitãtii fatã de natie. Procedeul acesta, care face apel la luciditate si realism, dã în general roade în rîndul plebei truditoare care - asemeni celei din „Titanic vals“ dacã vã aduceti aminte - reactioneazã sincer si pertinent. Cu singura deosebire cã acolo, conu’ Spirache era un om sincer cu adevãrat si onest cu desãvîrsire: „ÃŽn ziua cînd oi ajunge si ministru, mã spînzur cu cureaua de la pantaloni de cuiul lãmpii de la prezidentia de consiliu“.
În definitiv, si unii si altii au o pregnantã notã comunã: la vedere, direct, fãtis sau aburite în hãtisul tacticii psihologice, promisiunile constituie argumentele supreme ale bãtãliei electorale. Si e normal sã fie asa. Omul este o fiintã interesatã direct si nemijlocit de propria-i existentã si prosperitate. Accesul la putere se face, oriunde pe tãrîmul democratiei, cu sprijinul nemijlocit al colectivitãtii interesate; care, amãgitã si dezorientatã, greseste deseori. De regulã, odatã la patru ani. De fiecare datã, orbitã de promisiuni.
Ca în bancul acela în care vrãbiuta din România, slabã, subnutritã si ponositã o întreabã pe vrãbiuta vesticã, grasã si plinã de viatã: „Spune-mi rogu-te, surato, cum faci de arãti atît de bine, de prosperã, cum de ai chipul atît de sãnãtos si penele atît de strãlucitoare?“
„Ei, draga mea, rãspunse occidentala, e foarte simplu si la îndemîna oricui. De pildã eu, în fiecare dimineatã zbor spre terenul de echitatie de lîngã Limoges, mã asez confortabil pe spinarea unui cal de rasã ce paste gazonul bine întretinut si astept rãbdãtoare. De fapt nu trebuie sã astept prea mult cãci, bine hrãnit, calul ridicã voios coada si... pleosc! o balegã mare, plinã de substante hrãnitoare, bogatã în resturi de nutreturi combinate, seminte, fibre, vitamine, calorii, oligoelemente si alte substante necesare unei dezvoltãri armonioase si plenare a trupului meu mi se oferã într-o cantitate, îti dai seama, îndestulãtoare. Asta mã îndreptãteste sã fiu destul de contrariatã de starea jalnicã în care te afli. Cum e posibil? Tu ce faci?“
„Acelasi lucru - rãspunse vrãbiuta româneascã. Dimineata zbor spre islazul comunal, gãsesc un cal costeliv si mã asez pe spinarea lui. Astept îndelung si cînd, în sfîrsit, ridicã anevoie coada... pîîîîîîrt!
Or, dupã cum prea bine stii, nu se poate trãi numai din... promisiuni“.
|