Dumnezeu pe pãmînt
La vita e bella
• Pe atunci îi spuneam „p...ã“. Dacã termenul vi se pare prea dur, chiar diminutivat, puteti sã-l înlocuiti cu un eufemism corespunzãtor. Dacã-l gãsiti, evident! Avea ochelari cu dioptrii cît fundul sticlelor de bere, nu fuma, nu bea si fãcea pipi, prelung si gales, cînd nu era nimeni în toaleta bãrbatilor. Originar de prin pãrtile Ardealului (educat care va sã zicã), se bucura de proteguirea unui tatã pãtruns de comunism pînã-n viscere, care, pe lîngã faptul cã era director de Cooperativã si Cuasc, era înzestrat si cu mare trecere la primul secretar al judetului de bastinã si, evident, la secretarul cu probleme de agriculturã. Era student „in law“, fapt care ne creea un sentiment de fals respect si consideratiune mistocarã pe care le percepea cu acuitate, fãcîndu-l sã asimileze cu acribie veninul vindicativ din dotarea oricãrui bun procuror. (Astãzi se numeste parchetar).
Pe cînd noi citeam Kafka si Dostoievski, el rumega Codul penal comunist si în clipele de destindere se rãsfãta în secret cu „Moarte si portocale la Palermo“. Privea cu indignare revolutionarã si dezgust nedisimulat pozele cu Raquel Welch (de pe coperta revistei „Cinema“) si ambalajul apetisant al ciorapilor „Adesgo“, expuse impudic pe peretii camerei de cãmin si deschidea ostentativ fereastra ori de cîte ori aprindeam tutunul înmiresmat al „Kent“-ului ce costa pe atunci doar paisprezece lei comunisti. Mai mult, fãrã a fi dovedit i se recunosteau ceva aplecãri cleptomane, pornind de la aparatul de radio cu tranzistori la ciorapii sau sãpunul vreunui coleg de camerã. ÃŽn ciuda tuturor calitãtilor absconse, rãmînea perpetuu cu restante pe care le rezolva pragmatic tãtîne-su la reexaminare. Cu toate acestea, cerbicia unui profesor nedat la rele l-a fãcut sã amîne cu un an pãtrunderea triumfalã în magistraturã. ÃŽn ultimii doi ani de studentie l-a nãpãdit brusc o pornire politicianistã, reusind sã devinã în scurt timp un politruc uasecerist remarcabil. Ceea ce, conform bunului obicei comunist, i-a adus o recompensã de jumãtate de punct la media de rahat pe care o obtinuse prin forte proprii. Drept urmare, în timp ce repartitia mea „guvernamentalã“ m-a aruncat cu spor în lumea satului traditional din judetul natal, repetentul s-a trezit procuror pe undeva prin partea Ardealului. Apoi, mare împãrtitor de dreptate. Personajul (real, vã asigur!) trãieste încã (bine, din cîte am aflat) si se pregãteste sã iasã la pensie (de peste vreo sutã de milioane), mîndru de reusita sa carierã si de fiicele sale (studente la... drept. Ati ghicit! Pentru cã, se stie, „din stejar, stejar rãsare“). Dupã ce a fost o vreme un mic Dumnezeu cu ciocãnelul în mînã, bestelind în draci împricinatii, dupã ce a trecut vremelnic prin avocaturã si notariat, a ajuns cersetor judecãtoresc. Executor, îsi zice el. Adicã executã, nu gîndeste. Pune în aplicare „hotãrîrili“. Un soi de capugiu cu care sultanul se stergea la cur, pardon! dupã ce nemernicul îi aducea capul domnitorului rebel.
Cum miroase Dumnezeu?
Aplecarea românului cãtre meserii murdare este deja recunoscutã. Stergerea la anus a devenit demult o profesiune nationalã exercitatã cu osîrdie pe alte meleaguri de cãtre cei mînati de nevoi si rãsplãtitã cu monedã europeanã si cu binemeritate concedii în luna august, cînd toti pomenitii vidanjori au posibilitatea sã-si etaleze achizitiile auto pe ulita mare a satului. Ati observat? Oricare individ din amãrîta asta de tarã - fie om de rînd, fie politician prins cu mîta-n sac, fie presedinte - în clipa cînd vine în contact cu îndoielnica justitie simte nevoia si datoria de a afirma cã are încredere în actul de dreptate. E ca un fel de Tatãl nostru. Din pãcate, gratuit. Iar imaginea actului de justitie este un cosmar. Vi-l închipuiti? E tot ca în pomenitul Kafka. ÃŽnchideti ochii! Fetele împãrtitoarelor de dreptate, de pildã... Niste gospodine cu ifose nedisimulate, îmbrãcate ca niste ciocli, vorbind în pãsãreascã, cãrora pare cã le mai lipseste doar sapa si piedica. Plictisul, suficienta si incapacitatea le dominã figurile inexpresive, de asistente maternale la menopauzã. Sau pitipoance cu fusta de zece centimetri sub robã, aruncîndu-se cu nonsalantã pe bancheta taxiului dupã ce afirmã în fata împricinatilor cã La vita fiind bella sînt hotãrîte sã trãiascã mult; si bine! Cine ar putea avea încredere în discernãmîntul si capacitatea de judecatã logicã si impartialã a acestor creaturi ce l-ar judeca pînã si pe Dumnezeu? Unde sînt judecãtorii culti si demni de încredere si respect? Unul de pildã, singurul care s-a lãsat vãduvit de inamovibilitate si totodatã unicul intelectual nemtean, din cîte stiu, care a fost martor la Festivalurile Enescu (exceptîndu-l pe cel de la CNA, care merge în interes de serviciu), face astãzi geoghing cu osîrdie, scîrbit de realitatea stînjenitoare. Personal, nu am nici cea mai micã încredere în actul de justitie românesc si nici nu stiu cum ar putea face dreptate vãdanele pomenite mai sus. Ca unul refuzat a-mi spune nestingherit pãsurile, chiar dacã am plãtit, am devenit sceptic si, precum se vede, indignat. Mai mult, penibilitatea sistemului juridic românesc mi s-a înfãtisat zilele trecute în toatã mizerabila lui splendoare; cînd, pe la ora prînzului, un tînãr politist blond si astmatic, vãduvit de caschetã, dînd fãrã vlagã din piciorusele fragede, implora trecãtorii din fata Scolii nr. 3 sã retinã un mic tîlhar fugit de sub nasul onoratei instante si al vajnicilor oameni ai legii. Asta în timp ce, la numai doi kilometri, ascunsi într-o parcare, trei buhai corpolenti îmbrãcati în uniformã fãceau controale „de rutinã“, bãgîndu-le mustiuce în gurã unor soferi de Dacii, nãdãjduind ca mãcar unul sã miroase a trascãu sau, cel putin, a Street 8. Deschideti ochii!
Dacã...
Dacã nimic nu va fi sã se schimbe în tara asta condusã de imbecili de peste douã decenii... dacã ai nostri copii vor mai vedea la televizor mizeriile unei societãti degradate, mascati si cãtuse, interceptãri si alte scorneli ale unor minti bolnave... dacã cei care acum vin la putere nu se vor întreba de ce multe lucruri au luat-o razna... dacã cei ce si-au bãtut joc de poporul acesta milenar nu vor plãti, degeaba ne-am mai agitat. Dacã asa numitele „audituri“ nu vor rezolva nimic... dacã hotii de la drumul mare nu vor da „samã“, dacã asa zisii magistrati, de altfel niste cetãteni ca oricare altii, la rîndu-le, nu vor explicita reticenta lor în relatia cu firmele de recuperare conduse din umbrã de idioti potentati si despre conjuratia mizerabilã prin care, împreunã, au jupuit ordinar bietul român, invocînd asa zisele contracte cu titlu executoriu si asa numitele „exceptii de tardivitate“, de pildã, justitia va rãmîne, în continuare, si chioarã si datoare. Aceste creaturi diriguitoare de „dreptate“ (termenul nu este gratuit pus între ghilimele) „inamovibile“, „indivizibile“, „intangibile“, „incasabile“, „submersibile“, puse sã respecte legea, cîte legi încalcã în clipa cînd îsi dau orbeste acordul de belire pe niste hîrtii fãrã nici o valoare juridicã, fãrã numãr de contract si fãrã semnãturã? Nu întîmplãtor, în anii din urmã, ne-a oripilat denigrarea, uneori sistematicã, de cãtre jigodiile „democratice“ a adevãrurilor cuprinse în celebra alcãtuire eminescianã: „De lege n-au nevoie - virtutea e usoarã / Cînd ai ce-ti trebuieste... Iar legi sînt pentru voi, / Vouã vã pune lege, pedepse vã mãsoarã / Cînd mîna v-o întindeti la bunuri zîmbitoare, / Cãci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.“ Si adevãrat si bine spus. Pãcat cã poetul n-a avut... bani! Dar, vorba sloganului afisat deunãzi pe frontispiciul lansãrii de candidati a unui preaiubit partid ai cãrui membri s-au sacrificat - si au mutre de sacrificati; se vede dupã costumele ce le pleznesc pe corp si dupã seul de pe gusã - pentru binele tãrii: „Tot greul (vostru) spre bine(le) (nostru)!“. Amin!
|
Autentificare
