Dialoguri neconventionale despre starea literaturii nemtene
Mihai Hanganu: Continuãm dialogul nostru, referindu-ne la întîlnirea cu cititorii si lansarea celor trei cãrti ale dumneavoastrã...
Virgil Rãzesu: ÃŽn afara satisfactiilor încercate, am fost afectat de faptul cã dl. profesor Gh. Bunghez deplîngea o realitate: urbea noastrã a decãzut din lista „oraselor culturale“, în favoarea celor cu realizãri mai valoroase. Poate cã aceste afirmatii dureroase si grave ar fi trebuit fie comentate de unul din „criticii“ mei, cel care, recent, m-a „încondeiat“ într-un ziar... Cum se poate trece, cu usurintã, peste asa ceva?! Nu sînt vorbe de clacã. Cine oare ar trebui sã se simtã cu musca pe cãciulã pentru aceastã tristã si nedoritã realitate? Cei numiti veleitari de autor si de intervievatii domniei sale, sau profesionistii scrisului si ai culturii noastre? ÃŽn subiectivismul sãu neclintit, autorul cronicii apeleazã la sentinte hazardate: „... trei sferturi din pagini... gãzduiesc nume care nu au spus niciodatã nimic în literatura românã“. N-au spus, pentru cã nu au fost invitate sã spunã, n-au fost scoase la luminã. Cine ar trebui sã le promoveze si sã le facã cunoscute?“ ... n-au spus nimic nici chiar prin textele cu care se prezintã“. Mã îndoiesc cã a citit mai mult decît lista celor antologati. Prin ce mai poti fi prezent în literaturã decît prin texte?!?“ ... o parte dintre cei antologati nu au creat în viata lor nici o paginã de literaturã“ (mãi sã fie?!?). „... textele lor ... nu pot fi admise nici la posta redactiei“ s.a.m.d. Sã fim seriosi! Asemenea enunturi neavenite si dominate de pretiozitate nu sînt nici elegante, nici deontologice, ci fals elitiste si n-ar fi rãu ca unii sã se mai uite si prin propriile ranite. Interesant este cã domnul jurnalist cu critica admite cã Neamtul a dus lipsã de o antologie... care sã reprezinte ce are mai bun în materie de literaturã... Unde sã se afle rãdãcinile acestei lipse?! Foarte probabil cã tot acolo: „nu mã intereseazã!“, cum sunã rãspunsul d-sale la invitatia de a participa la antologie. Acum, a devenit interesat de lucrul fãcut de altii, probabil doar ca sã devinã portavoce pentru ceilalti care gîndesc la fel si nu ezitã sã punã în operã prea multe exigente. Dacã le-am respecta, nici n-ar trebui sã mai vorbim despre literaturã în zonã, pentru cã profesionisti în adevãratul înteles al cuvîntului (confirmati ori nu de USR) nu sînt chiar cu duiumul. Mai departe, cine hotãrãste dacã ceea ce a scris cineva este sau nu reprezentativ pentru judetul nostru? Nu cred cã se poate sustine cã în afara lor nimeni n-a mai scris ceva de valoare. Ar fi chiar dureros! Si a afirma cã nu se poate iesi în lume cu antologia publicatã e cam mult. De fapt, cu sau fãrã voia colegilor sãi de condei, a si iesit si, asa cum sustinea un comentator mai obiectiv, este valoroasã fie si pentru cã tulburã apele pe care unii le vor încremenite.
Cîntarea României
M.H.: Nu doresc sã vã antrenez într-o disputã fãrã sens. Cu toate acestea nu pot trece peste unele afirmatii ale celor intervievati de autorul articolului.
V.R.: Nu se poate trece, dar comentate pot fi. Dl. Adrian Alui Gheorghe redã ceva din corespondenta dintre noi, dinainte de aparitia antologiei, în care îsi exprima neîncrederea în antologãrile care nu tin cont de valoare, ci de numãr, de cantitate si seamãnã cu cele de pe vremea Cîntãrii României. Ba evoca antologiile Ante si Bucuresteanu (în care figureazã si D-sa), considerîndu-le penibile, dacã nu crimã (?!?) la adresa culturii. În consecintã, eram sfãtuit sã abandonez initiativa si s-o las pe seama celor care au dovedit cã se pricep si au responsabilitãti. Poate cã era corect sã citeze si ceva din rãspunsurile mele, în care îi respectam opinia, dar îl întrebam de ce în 22 de ani de la revolutie, n-a initiat realizarea unei antologii profesioniste? Îmi exprimam credinta cã, în calitate de reprezentant al institutiei direct interesatã de fenomenul cultural, ar trebui sã facã mai mult si sã încerce sã apropie cele douã curente. Cîntarea României? O vedem astãzi pe ecrane, si la noi si în toate tãrile din lume si nu spunem nimic, o acceptãm, ba mai si aplaudãm cînd un român stie sã facã mai mult decît altii. Cîntarea României a fost o mascaradã din cauza superficialitãtii cu care era tratatã, în stilul nostru obisnuit, asa cum toti specialistii trebuiau sã fie si cercetãtori s.a.m.d. Oare ce s-ar fi întîmplat dacã, aflînd de intentiile de a întocmi o asemenea antologie, dl. Adrian Alui Gheorghe m-ar fi invitat la o discutie, eventual într-un cerc mai larg, si am fi pritocit lucrurile, nu în dorul lelei, ci al unei reusite depline? D-sa s-a mãrginit sã-mi transmitã cã, în calitate de reprezentant desemnat al postumitãtii literare a lui Aurel Dumitrascu, nu va îngãdui prezenta poeziilor sale în aceastã - în intentie - antologie. Întîmplãtor, antologia mea se referea numai la scriitori în viatã, fãrã sã fiu prea sigur dacã regretatul poet n-ar fi putea fi inclus într-o antologie, atîta vreme cît cãrtile si textele publicate de el se gãsesc în biblioteci. Dar este o altã problemã. Ceea ce mã surprinde este afirmatia D-sale, citatã de autorul cu critica, cã oricine poate scrie ce vrea, dar sã publice pe cont propriu. Nu cunosc prea multi dintre autorii nostri care sã fi publicat altfel decît pe buzunarul lor. Sã întelegem cã resursele publice sunt rezervate, cu adresã, numai unor alesi!?
ÃŽn ceea ce-l priveste pe dl. Emil Nicolae („nu agreez antologiile pentru cã nici ele nu m-au agreat“), iatã cã a refuzat una care-l agrea. ÃŽn fapt, mãrturisesc cã, desi am insistat, n-am crezut nici o clipã cã va accepta includerea sa în antologie. Scuzele legate de lipsa timpului, a criteriilor si a standardului valoric sînt prea strãvezii pentru a fi luate în seamã. Nu-mi amintesc sã se fi interesat cum ar arãta proiectata antologie. ÃŽnclin sã cred cã s-a aliniat celorlalte refuzuri, de unde si... rãspunsul tacit, adicã subînteles. Neasteptate sînt declaratiile D-lui. Vasile Baghiu si mã opresc mai mult asupra lor. Motivele neincluderii sale în antologie fac parte din acelasi context cu ale celorlalti profesionisti si nu cele invocate. Pentru simplul fapt cã la momentul refuzului nu cunostea lista celor antologati si cu atît mai putin valoarea sau nonvaloarea textelor incluse. E drept, distinsul poet era supãrat pentru cã revista ANTITEZE, pentru care semna ca redactor-sef, nu îi putea satisface, efectiv, cerintele materiale, de altfel foarte îndreptãtite. Afirmatia cã scrisul este o problemã serioasã pentru D-sa, lasã loc credintei cã nu si pentru altii. Ceea ce nu este nici corect, nici adevãrat. Cît despre atestatul valoric pe care ti-l conferã Uniunea Scriitorilor, pe care îl invocã, sã fim seriosi, nu este decît o problemã de conjuncturã. Societatea româneascã a avut (nu mai are), prin traditie, instrumente de valoare, a strãlucit prin profesia de critic (literar, de teatru, cinema, artã etc.), a avut un aparat critic cu adevãrat interesat si dornic sã facã selectia valorilor si pe care te puteai bizui. Celelalte artificii evocate, precum cronicile, ecourile, presa centralã, traducerile, premiile si celelalte, au devenit în prezent probleme de bucãtãrie intimã si, iertat sã fiu, de bisericutã sau clan. Stim cum functioneazã si cum se rezolvã, pe principiul serviciilor reciproce si al subiectivismului interesat. Cine a avut norocul accesului la forul suprem al literaturii, sã se bucure de el. Cine nu, sã mai astepte. Cãile si instrumentele de promovare nu sînt aceleasi si egale pentru toti. Trebuie sã admit cã Dl. V. Baghiu mi-a ridicat mingea la fileu, pentru cã aici ar trebui sã-si dovedeascã (si D-sa si ceilalti profesionisti ai locului) calitãtile, rolul si valoarea. Ei au deschise usile revistelor literare, ale presei centrale de specialitate, ei ar trebui sã semnaleze operele valoroase, sã scrie cronici despre ce considerã calitate, sã cearã, sã propunã, sã se zbatã pentru cunoasterea si recunoasterea a ceea ce este valoros în perimetrul nostru. Repet, nu pot spune cã în atîta amar de vreme de libertate a scrisului, nu s-a scris nimic de valoare în zonã. Cîte asemenea actiuni au promovat ? Nu vreau sã supãr pe nimeni, dar a fi profesionist în indiferent ce domeniu, nu este suficient sã te multumesti cã îi apartii si cã ai fost aureolat ca apartenent al lui. Trebuie sã contribui la viata si progresul lui si sã-l faci sã strãluceascã. Confirm afirmatiile mele prin profesia pe care am abandonat-o. Ori, la noi, în privinta actiunilor culturale si literare, este cam sãrãcie si putinã implicare, ca sã nu afirm o oarecare rezistentã neloialã fatã de oamenii locului. Recunosc, cu pãrere de rãu, bacãuanii ne-au luat-o mult înainte. Si tot datoritã lor, din cînd în cînd, mai promoveazã cîte un nemtean din tabãra amatorilor în ale scrisului în tagma profesionistilor recunoscuti de USR. Ultimul este Dan Iacob si, în deplinã sinceritate, mã bucur pentru recunoasterea lui.
M.H.: Nu încercati o umbrã de invidie pentru confirmarea lui, în timp ce a Dvs. întîrzie ?
Virgil Rãzesu: Nu, nici un dram de invidie. L-am si felicitat. Nu este mai putin adevãrat cã mã asteptam si eu la aceastã investiturã. Probabil cã ceea ce afirmam despre conjuncturã nu este vorbã goalã. Nu vreau sã intru în amãnunte si sã pozez în victimã, însã am mai depus un dosar, la altã filialã USR, încã din 2008, pentru ca dupã doi ani de zile, sã-mi fie returnat fãrã nici cea mai nevinovatã scuzã ori explicatie. Asa cã... a trebuit s-o iau de la capãt. Nu este exclusã aceeasi pozitie: doctorul sã-si vadã de... Oricum, nu-mi fac nici o problemã... locul îmi este asigurat, cel putin... postum!
M.H.: Stimate partener de dialog, întrerupem pentru astãzi convorbirea noastrã, vã multumesc si vã doresc spor si succes în actiunile Dvs.
|
Autentificare
