 Schitul Cerebuc, loc de legendã si spiritualitate crestinã
• existenta asezãmîntului de la poale de Ceahlãu se pierde în negura vremurilor • lui Gheorghe Asachi i se atribuie cea mai veche mãrturie directã despre „sfîrsitul“ unui schit în aceastã zonã: „Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînã la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în bisericã Sfînta ÃŽnviere, un munte de omãt, desfãcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti sãhastrii“ • se mai spune cã schitul Cerebuc ar fi fost construit pe la 1710 de cãlugãrii de la Mãnãstirea Pionul dupã ce o avalansã a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlãu •
Cotidianul Monitorul îsi propune ca, periodic, în paginile sale cititorii sã gãseascã articole despre mãnãstirile judetului. În acest demers ne ajutã profesor dr. Daniel Dieaconu, un istoric pasionat si de ceea ce înseamnã spiritualitea Tinutului Neamtului. Vor putea fi citite materiale în care se vor regãsi lucruri mai putin stiute despre sfintele lãcasuri de cult a cãror existentã se pierde în veacuri trecute. Si, poate, demersul nostru va face ca parte dintre cei care aflã detalii noi sã-si îndrepte pasii spre vreo mãnãstire sau schit ascuns în codrii Neamtului, în zone de un pitoresc ireal, departe de tumultul cotidian. Oaze de pace spiritualã, locurile de mîntuire a fiintei, locuri unde te-nvãluie plãcut linistea vietii monahale, locuri unde te-nconjoarã, parcã din vãzduh sau de nicãieri, slujba si glasuri domoale de cãlugãri sau maici. În editia de astãzi vã prezentãm schitul Cerebuc.
Schitul Cerebuc a fost de Sfîntul Ilie loc de zãbavã pentru cîteva zeci de oameni, care au tinut sã fie prezenti la hramului bisericii. Marea majoritate, trãitori ai satelor din vecinãtatea lãcasului de cult, precum Izvoru Muntelui, Izvoru Alb, Secu, Pîrãul Mare sau chiar ai Ceahlãului ori ai Bicazului. Ne-au retinut atentia chipuri de munteni de toate vîrstele, de la prunci coborîti parcã de pe catapeteasma bisericii si pînã la bãtrîni aducînd la chip cu sfintii icoanelor de pe peretii proaspãt pictati ai locului de închinãciune. Pînã la vremea ospãtului, oferit prin bunãvointa si cu binecuvîntarea staretului Mãnãstirii Cerebuc, protosinghelul Gherontie Munteanu, crestinãtatea prezentã în poiana de la poalele Ceahlãului a asistat la slujba religioasã oficiatã de cãtre pãrintele Teodosie. „ÃŽn ziua de prãznuire a Sfîntului Slãvit Prooroc Ilie Tesviteanul trebuie sã gîndim la faptul cã viata noastrã este plinã de urcusuri si coborîsuri. Ne înãltãm, cãdem si ne înãltãm din nou. Important este însã momentul în care ne aflãm cînd Mîntuitorul ne cheamã la cele vesnice, pentru cã în functie de starea în care ne vom afla atunci, asa vom fi judecati“. Acestea au fost parte din vorbele adresate multimii de cãtre predicatorul slujbei Dîntã'iliesti din lãcasul de închinare de la Cerebuc. Si oameni cu dor de desãvîrsire, se vede treaba, au cãutat si de astã datã retragerea în vecinãtatea muntelui pentru a fi mai aproape de Divinitate. „De fiecare datã de Sfîntul Ilie venim la Cerebuc pentru a face rugã patronului spiritual, stãpînitor al tunetelor si fulgerelor, sã ne fereascã de rele, dãruindu-ne ploi la bunã vreme si vreme prielnicã, pentru a putea dobîndi cele folositoare ale acestei vieti“, avea sã ne spunã Vasile Ungureanu, un om cît Ceahlãul de voinic, oier din Verdele Bicazului, prezent cu întreaga familie la hramul bisericii. Si cum Cerebucul face parte din amplul peisaj religios al Sfîntului Munte Ceahlãu, vorbele omului avea sã ne trimitã cu gîndul la istoria locurilor. Aveam sã rememorãm cu usurintã faptul cã locul cãlcat de noi a fost încã din trecut unul de rugãciune si nevointã. Asta, pentru cã Cerebucul si întreg Ceahlãul au atras din vechime pe cãlugãrii care si-au dorit un trai de nevointã si singurãtate în comuniune cu Dumnezeu. Se spune cã acestia trãiau în grote sau în colibe, iar atunci cînd iernile erau grele, se adunau la poale de munte, unde ridicau un altar, un paraclis sau un mic schit. Despre primele schituri ale Ceahlãului se stiu putine lucruri, dat fiind numãrul mic de documente emise referitoare la aceste lãcasuri de cult. Din aceastã cauzã, istoria acestor schituri se sprijinã mai mult pe traditiile, care din fericire au fost consemnate de unii oameni de culturã, si din plãsmuirile, de cele mai multe ori fantastice.
Începuturi de sihãstrie si monahism
Despre Sihãstria lui Dragos a scris Emanoil Gregorovitza, profesor si folclorist din Bucovina, la 1908, descriind cãlãtoria sa pe plaiuri moldave din 1900. Cãlãuza sa în aceastã regiune, un sãtean de la poalele Ceahlãului, mos Nicoarã, îi povesteste despre întemeierea schitului: „...dupã traditia crestineascã, acolo, în funduã' Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Si s-ar fi întîmplat cã, pornind Dragos Vodã din Maramures spre Moldova, niste dusmani au rãpit-o pe Doamna Maria (doamna viitorului voievod) si au ascuns-o în pestera mare de aici. Aflînd-o pe doamna sa, a pus mai tîrziu de a zidit o bisericutã de lemn cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh, nu în pestera numitã Groapa Sihastrilor, unde o gãsise pe Doamna, ci pe runculetul ce se prelungeste din muntele Ceahlãu“. Gregorovitza este si cel ce afirmã cã, dupã cronicele bisericesti, în 1603, un sihastru pe nume Silvestru ar fi zidit pe urmele schitului lui Dragos, o nouã bisericã si a închegat un schit, distrus la 1704. Doctorul pietrean Gheorghe Iacomi, un alt împãtimit al Muntelui, a aflat de la bãtrînii din satul Izvorul Alb despre existenta unui schit în vechime pe aceste locuri, dar ruinele nu se mai vãd. Dat fiind faptul cã în acea vreme bisericile se ridicau din lemn si transformãrile de-a lungul secolelor au fost importante urme ale vechiului schit nu s-au descoperit. Viiturile, pãdurea oarbã crescutã le-ar fi putut acoperi. Si, conform traditiei, o bisericã pãrãsitã trebuie lãsatã sã se risipeascã în timp, fãrã a se atinge cel mai mic lucru, iar o alta nouã sã se zideascã în alt loc, „de temelie“ sau „de pajiste“. Este o traditie pãstratã cu sfintenie si astãzi. Iar bãtrînii de astãzi din satul Izvorul Alb sînt prea tineri si nu mai stiu despre cele de demult ale locurilor. ÃŽntr-un document primit de Constantin Turcu de la preotul Alexandru Romanescu din Grinties, datînd din anul 1876, se afirmã cã „schitul numit Sãhãstrie Veche a fost întemeiat în 1603 de cãtre pãrintele ascet Andrei Tifui“. Un document din 1611, 12 august, mentioneazã schitul Cerebuc a cãrei bisericã a fost fãcutã de Gheorghe Movilã, mitropolitul, într-o poianã sub Ceahlãu, proprietatea Mãnãstiri Bisericani. Considerãm cã referirea este fãcutã la Schitul Sahastru, confuzia fãcîndu-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de cãtre un cãlugãr de la Schitul Sahastru. Mitropolitul Gheorghe Movilã, ctitor în 1595 al Mãnãstirii Poienile, se aratã interesat de aceste locuri, de sfintenia muntelui si a sihastrilor. Gheorghe Ungureanu, un alt cronicar modern al locului, considerã ca an al pierderii Schitului Sahastru 1706.
...si a fost sã fie Cerebucul
Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai veche mãrturie directã, aflã cã sfîrsitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecînd pîrîul Sîrbeni, dupã un ceas, ajungi la Bîtca numitã Piciorul Sahastrului si în urmã, la pîrîul Albu, care le cure într-o vale îngustã, în a cãrei mijloc se înaltã chipul antic al Dochiei. Din aceastã strîmtoare suflã un vînt puternic si, precum zice balada, plutesc în aer o multime de vulturi care ies din stîncile învecinate numite Stratul sau Tabãra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînã la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în bisericã Sfînta ÃŽnviere, un munte de omãt, desfãcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti sãhastrii si a prefãcut forma acestui loc. O icoanã ce a scãpat din aceastã catastrofã, au însemnat locul fostului schit si, mai în urmã, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se pãstreazã pînã astãzi“. Acelasi cãrturar confirmã existenta schitului si îl localizeazã. Toponimele locului aratã si ele vechea existentã a schitului: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihastrilor, Poiana Sahastru. Despre sfîrsitul schitului s-a aflat si dintr-o însemnare de pe o carte datînd din 1723: „...aceastã sfîntã carte ce se cheamã greceste antologhion, iaste a dumisalei giupînesei Ecaterina, care au fost la un schit la muntele Pionu, care schit s-au risipit în ruptura omãtului si moarte încã s-au fãcut acolo în risipa bisericii“. Nu întîmplãtor, Gheorghe Ungureanu crede cã Schitul Cerebuc a fost construit de cãlugãrii din Mãnãstirea Pionul la 1710, dupã ce o avalansã a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlãu, s-ar fi numit Cerebuc dupã numele staretului de la Mãnãstirea Pionul - Cerebus. El îsi amintea cã la 1933 de-abia se mai vedeau urmele schitului. Emanoil Gregorovitza prezintã o lungã povestire de dragoste petrecutã pe timpul lui Vasile Lupu, cu multe personaje reale sau închipuite. Cerepuha, pisar al lui Timus Hmelinitcki (ginere al lui Vasile Lupu), se retrage pe aceste locuri si sub numele de Ghedeon ajunge staret la Cerebuc, pe care-l înzestreazã cu bogãtii, lucruri furate de tovarãsii sãi cazaci. Pentru pãcatele lui si a altora, Dumnezeu i-a pedepsit prin avalansa din 1704. Cãlugãrii ce-au scãpat împreunã cu oameni din sate au reclãdit schitul în dreapta Izvorului Alb. Istoria si legenda se împletesc atunci cînd este cazul unor vechi schituri ale Ceahlãului si devine un lucru dificil a le despãrti.
Cerebuc, înflorire si decãdere
Putine documente s-au emis (ori s-au pãstrat) despre schitul Cerebuc, dat fiind faptul cã nu a detinut o mare importantã religioasã si culturalã si nici nu era de sine stãtãtor, ci apartinea Mãnãstirii Pionul. Dupã 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino, care a deposedat de mosii Mãnãstirea Pionul a început a prigoni si Schitul Cerebuc. ÃŽn Menuariu si inventariu despre fondatiea, esistenta si dota schitului Cirãbucului din plasa Muntele, districtu Neamtu din 1876, aflãm: „Cînd s-a usurpat mosia mãnãstirii Hangu (pe care este schitul) de cãtre Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteste din predanii sigure cã au trimis un vãtav (de religie catolicã - latinã) ca sã dãrîme si sã ardã schitul si biserica cu totul, ca sã nu mai rãmîie urme ale proprietãtii mãnãstiri Hangu pe acolo; însã dupã iconomia nevãzutei protectoare a schitului, trimisii cu gînd rãu nu s-au oprit din cãlãtorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite directii în pãdure, încît, dupã ce au obosit umblînd, cunoscînd locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, altii a treia zi) si au spus stãpînului lor cauza nestricãrii schitului. Si numai pentru frica acestei minuni, proprietari au pãstrat schitul, fiindcã nu dupã mult timp si vãtavul ce primise sarcina ruinãrii s-a curmat viata prin focul ce a mistuit o arie de paie a mosiei (vãtavul se numea Jan). ÃŽn a doua jumãtate a veacului XIX, schitul începe a decãdea, atît din pricina lipsei mijloacelor materiale cît si a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare si judecãti de cãlugãri vagabonzi, hoti si betivi. Si cum nimeni (autoritãtile, mosieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durãu. Rãmas fãrã sobor schitul s-a ruinat, dar si datoritã netrebniciei oamenilor. Gheorghe Iacomi aflã o poveste despre Cerebuc petrecutã dupã anul 1900 de la un bãtrîn din satul Izvorul Muntelui: „Pe pîrîul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau cîtiva unguri la coborîtul lemnului pe uluc. ÃŽntr-o searã, dupã ce terminaserã lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruinã si s-au apucat sã sape sub masa altarului, cu chip sã gãseascã o comoarã sau niste bani ascunsi acolo. Negãsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat si foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toti trei au fost omorîti de lemnele ce sãriserã de pe uluc“. Bineînteles cã la acea datã nu mai erau icoane la schit cãci fuseserã toate duse la Durãu si cã, mai întotdeauna, aceste traditii, pe lîngã adevãr mai contin si o componentã de plãsmuire popularã, mai slabã sau mai accentuatã, în functie de scurgerea timpului. Dar, în cazul vechilor schituri si mãnãstiri, atunci cînd documentele istoriei nu spun nimic, sã lãsãm traditiile si legendele sã vorbeascã si astfel se va închega imaginea unei lumi demult trecute si prea putin cunoscute. Si chiar dacã unii o vor considera nu îndeajuns de realã si nu vom deslusi decît într-o mai micã mãsurã adevãrul istoric, ne vom împãrtãsi din frumusetea creatiei populare a munteanului de la Ceahlãu, din fantezia, întelepciunea, mãsura si bunul sãu gust. Astãzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mãnãstire. Acest nou lãcas de cult a renãscut din propria cenusã gratie nevointei staretului Gherontie Munteanu. Locul de închinãciune, avînd anul de pornire 1995, are consemnat la intrare: „ÃŽn memoria sihastrilor cãlugãri ce s-au nevoit de-a lungul anilor în aceastã parte a Ceahlãului, cu binecuvîntarea IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei si PS Calinic Botosãneanul si cu ajurorul credinciosilor s-a început în 1995 constructia unui nou asezãmînt cãlugãresc pe vechea temelie a schitului Cerebuc“. Turistul, pelerinul sau oamenii locului sositi la muntele Ceahlãu, cu interes crestinesc ori o datã pe an cu prilejul hramului bisericii, Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul, gãsesc o poianã ce oferã o priveliste mirificã asupra Ceahlãului si pot afla îndrumare crestinã. Dar, prin dialogul cu bãtrînii Izvorului Alb pot lesne a se reîntîlni cu povestile muntelui.
|
Autentificare
