Trei zile ĂŽn Ungaria, la BĂŠkĂŠscsaba

O invitatie la vals, preludiul, planul secund aluziv initial se apropie, ocupã întreg intervalul compozitional; trecem granita; mai putin de o secundã, cît sã poti respira si de la capãt ; intact, proaspãt, uitîndu-se pe sine, mereu nou, laitmotivul cãlãtoriei, drumul. O armonizare cu arhitectura locurilor, fãrã o repetare structuralã, fredonând în minte acele acorduri tulburãtoare din ciclul uneia din cele 19 Rapsodii Ungare, nu stiu care note cu care se acordeaza un strãvechi instrument traditional, dilatate de canicula de afarã. Niciodatã la temperatura altei veri, cãlãtoria. Rapsodia Ungarã nu se ascultã, se joacã precum degetele lui Yung Lin pe clapetele pianului. Deslusesc cîte ceva din misterul Panoniei. Mi-aduce aminte de timbrele copilãriei cu Magyar Posta, colectia cu costume traditionale; toate într-o simultaneitate perfectã. Închipuite orizonturi multiple, ametitoarele serpuiri ale soselei, contrastul între dimineata clavecinului si norii grei ai noptii trecute, casele; însiruite dupã legile imperiului; totul într-o constructie simplã si expresivã. Asemeni Boleroului lui Ravel, al cãrui destinatar unic esti Tu, cãlãtorule, constructia melodicã - o suitã de repetiruri orchestrale cu o configuratie concentricã: pãdurile de plopi, stejari, aluni, tei, sicomori, din Békéscsaba! Ungaria lui Liszt, avîndu-l pe Karajan, ghid. Fortã si delicatete, toate ponderate de o mînã nevãzutã, în asteptarea dansului maghiar de demult; destinatia finalã a cãlãtoriei noastre: pãdurea si casa hotel. O primire simplã asemeni unui ritual, m-a dus cu gîndul imediat dupã accesul în camera hotel, la geneza acelui dicton: Qum Deo pro Patria et Libertate - fãrã dusmãnie sau rãutate - într-o interpretare istoricã; si cît de aplicate ori cît de autentice or fi fost toate astea de prin secolul XVII? Nu cumva Liszt în portiunea usor funebrã din Rapsodia Ungarã face prohodul acelor dizarmonii ale istoriei de pînã la el? Sã-l mai cred oare pe Levi Srauss cu a sa Antropologie structuralã?

La Piatra Neamt, apa, pĂŽrĂŽul Cuiejdi...

Iar bat câmpii; am venit sã mã refac dupã predarea lucrãrilor la Bienala de Arhitecturã Bucuresti, la invitatia unor prieteni; si mã simt absolut minunat! Mi-or fi dispãrut reflexele ce tin de starea de bine pur si simplu? Fãrã ca cineva sã urmãreascã ceva cu, sau de la mine? Ca-ntotdeauna salvarea a venit tot din muzicã! Békéscsaba - orasul cu o arhitecturã dominant barocã, renascentistã, invadat de spatii verzi si de un loc minunat în oras care este Canalul Élsvíz, izvorât din Crisul Alb, care, dupã ce îsi unduieste apele de-a lungul orasului, se revarsã în Ketts Körös (Crisurile unite), pregãtindu-se pentru urmãtoarea cãlãtorie, Tisa; Crisul Alb, care-ti taie respiratia cu podurile, amenajãrile peisagistice, habitaturile care-i fac cu politete loc, mã încîntã si mã întristeazã deopotrivã: mã încîntã acel elefant care dã sã zboare-barocul vienez al constructiilor; mã întristeazã cã la mine acasã n-am fost auzit. La Piatra Neamt, apa, pîrîul Cuiejdi, care traverseazã orasul de la nord la sud a fost înghitit de betoane. Albia Cuejdiului, în cartea cu amintiri; si asta în numele parcãrii masinilor; nu vã era mai usor, domnilor specialisti sã fi fãcut parcajele deasupra, pe tronsoane compacte alternînd cu zone în care apa - simbolul cultural major al urbei sã fie prezentã? Vã deranja albia Cuejdiului, parcajele supraterane si spatiile adiacente acestora invadate de spatii verzi? Tot cîmpul vizual la nivelul circulatiei pietonale actuale sã fi rãmas liber? Sã putem vedea din toate unghiurile muntele, apa? Mã tem cã toate neajunsurile urbei se descarcã nemeritat în primarul nostru; nu meritã toate acestea un om care a schimbat radical destinul orasului, transformîndu-l într-un timp scurt într-un autentic brand turistic european, identificîndu-se cu acesta. Ati vãzut cã m-am pus bine si cu domnul primar de la noi si cu ungurii! E bine de stiut cã popoarele civilizate nu gîndesc în termeni suspiciosi acest tip de discurs. În a doua zi a sederii noastre în Békéscsaba am vizitat o fabricã de produse ceramice imensã si ultra-modernã; cu doar 15 angajati pe schimb; care produce o sutã de mii de tigle ceramice - adevãrate opere de artã - pe zi; una din cele 6 astfel de institutii productive din Ungaria, absolut nepoluante, care-si desfac marfa în mai toate tãrile Europei; fabrici cu care o mînã de români vrednici au stabilit relatii de parteneriat dupã toate regulile pietei.

Nimic nesimtit, ostentativ

Cel mai mult m-a uimit la maghiari acasã, în orasul lor, Békéscsaba, faptul cã toate axiomele dupã care s-au legiferat criteriile urbanistice moderne - vorbim de Regele Soare, Ludovic al XIV, le regãsesti aici aplicate. Nu au garduri deloc, cu exceptia celor vii, desi marea lor majoritate sunt proprietari; nu vorbim de frontul stradal continuu, configuratie urbanã - consecintã a legislatiei imperiului austro-ungar de atunci, a cãrei genezã este de tip medieval; vorbim de alte limite de proprietate, de gardul din dex. Au un fir de apã - Crisul Alb care structureazã întreg orasul; pe care-l trateazã cu respectul cuvenit, pe care îl iubesc si cu care se mândresc! Între trotuar si stradã nu existã acea combinatie mizerabilã de pãmînt, chistoace de tigãri si gunoaie. Nicãieri în oras! Nu au masini de fite, semn cã-si folosesc energia financiarã si în scopuri cel putin culturale; nimic nesimtit, ostentativ. Merg pe biciclete de la mic la mare pe piste special amenajate. Ziua orasul este lipsit de aglomeratie, este tihnit. Dupã drumuri, în ordinea importantei criteriilor structurante majore ale orasului urmeazã zona verde cu albia Crisului Alb, peisagistica acestora si abia la urmã habitatul, utilizînd prudent celebrele betoane. Urbanismul comunist i-a atins mai putin cu acele case, pensiuni, depozite, peco-uri însirate ca mãrgelele la stradã, sã vadã prostimea ce tari sîntem noi! Si asta cu asentimentul urbanistilor din primãrii. Toate constructiile care au ceva de spus sînt tratate cu discretie, retrase de la trama stradalã. Un oras în care poti sã te rãtãcesti asemeni unui parc bine elaborat, sau sã te identifici cu multe din valorile lui culturale. Dînsii îsi reconstruiesc istoria spiritualã si culturalã din mers: fac într-o sinagogã abandonatã, din palincã, muzeu. Cu alambicuri aurite ale cãror distilãrii savante te duc cu gîndul la alchimistii de odinioarã. La fel procedeazã cu artistii plastici care au onorat prin biografia lor orasul; le fac muzeu!; Iatã muzeul Munkacsy Mihaly, nãscut în Ucraina, venit la 6 ani în grija rudelor la Békéscsaba, pânã la 15 ani, preluat apoi de Paris si de întreaga umanitate; cam ca la noi, numai cã aici maghiarii chiar i-au fãcut muzeu, unic în toatã lumea; dacã despre architect se spune cã este un zidar care a învãtat latina, despre Mihaly îmi permit sã spun cã este un tîmplar care a învãtat tehnica clarobscurului. Devenind unul dintre cei mai cunoscuti pictori, cu lucrãri în marile muzee ale lumii. Pe toatã durata sederii noastre ne-am înteles perfect, nici unul dintre noi nestiind limba celuilalt; aceast lucru este posibil doar între comunitãti umane care folosesc aceeasi unitate de mãsurã, care au un ingredient comun; acela numit civilizatie. Mã întorc trist si deprimat acasã; eu si colegii de cãlãtorie; din nou trebuie sã spun cã tara cu unul dintre cele mai diversificate si mai expresive forme de relief functioneazã defect pe considerentul cã-i locuitã. La întoarcere nici n-am intrat bine în tarã si era sã-mi iasã pe nas pãlinca; autocarul luase în plin o formã nouã de relief, autohtonã: un delusor din gunoaie si chistoace de tigãri!
Tot ce v-am mĂŁrturisit, toate chestiunile prezentate le-am ĂŽnvĂŁtat la vremea lor la facultate; si eu, si tu, si tu, si tu, domnule Architect.
De ce un oras cu 64.000 de locuitori, BÊkÊscsaba, situat la o aruncãturã de bãt de România, oras dintr-o tarã vecinã, Ungaria, opereazã continuu cu criterii structurante precise, În timp ce la noi acasã aceste legi minimale de bunãstare colectivã sÎnt ignorate?
Toate acestea ĂŽn trei zile de varĂŁ au fost posibile gratie domnilor Bogdan Coste si Lucian Ichim cĂŁrora le sunt recunoscĂŁtor.
Multumesc gazdelor noastre, domnului Inginer Kato Aladar-Presedintele consiliului de administratie CEO al Tondach, Ungaria, precum si domnului Augustin Rusu - Administrator al Tondach România, pentru Întreaga ospitalitate!

Laurentiu DUMITRASC, Piatra Neamt, 17-19 iulie 2012