DULCEGÃRII JUDECÃTORESTI
ÃŽn urmã cu ceva vreme, la o emisiune TV, reportera întreba o distinsã doamnã, juristã cu staif, cum de e posibil ca sotul domniei sale, care ocupase o functie foarte înaltã în magistraturã, dar a fost pensionat cam pe nepusã masã pentru cã fusese condamnat la închisoare pentru acte grave de coruptie, sã beneficieze, totusi, de o pensie de 16.000 de lei ? Si doamna, juristã cu staif, iritatã de obrãznicia reporteritei, în loc sã-i spunã … cucoanã, doamnã, nu eu i-am calculat pensia, a rupt inima tîrgului cu nonsalantã vecinã cu insolenta: ...si asa-i putin!
Din capul locului trebuie sã spun cã n-am pregãtire juridicã si s-ar putea sã gresesc pe ici pe colo în folosirea termenilor, dar cetãteanul simplu care mã aflu si în numele cãruia mã bag în vorbã, nu are nevoie de studii de specialitate, din moment ce existã profesionisti la care sã apeleze cînd are nevoie. El trebuie doar sã ajungã la dreptate si sã o înteleagã. Nimic mai mult. Asadar...
Dura lex, sed lex, au spus strãmosii nostri. Cu suspendare!, am adãugat noi.
Dintre doi împricinati numai unul poate avea dreptate, au spus altii. Ba pe din douã, am zis noi.
Sentinta e definitivã, au formulat unii. Mofturi ! Definitivã-nedefinitivã, ea poate fi atacatã, am spus noi. Avem tot felul de Curti: de Apel, CSM, CCR, ICCJ si altele. Si dacã tot nu si nu, retrimitem totul la instantele initiale si, simplu ca bunã ziua, sã aplice aceleasi legi (cã doar nu s-au schimbat peste noapte), dar sã dea alte sentinte.
Si uite asa, din spuse în zise si de-a dura din lege în lege, legea nu mai e asa de durã, devine o mîrtoagã costelivã de care trag toti din toate pãrtile, un fel de sperietoare de ciori (dacã or mai fi rãmas si din astea prin pomi) si nu mai e sed lex. Cel putin una care sã mai facã ordine prin dreptate sau justitie.
Românul, de cînd se stie nãpãstuit de strãini dar, cu osebire si mai dihai, de ai sãi, flãmînd de dreptate, a tot visat, cu ochii plînsi, sã o vadã. Dar ce sã facã, bietul de el, dacã singura lui armã a fost crucea si speranta cã nu se poate sã nu se îndure, odatã si odatã, Dumnezeu si de noi, si sã ne dea si nouã, din dreptatea universalã, bucãtica ce ni se cuvine.
La drept vorbind, am pãsit spre dreptate cu demnitate si fãrã sã întrebãm pe nimeni. E suficient sã-i amintim pe Decebal (care si-a sacrificat fiul pentru dreptatea lui si a altora), pe Tepes (cel cu teapa pentru cãlcãtorii de tarã) si pe Cuza (cu ocaua lui). Am avut femei si bãrbati destoinici care si-au închinat viata asezãrii dreptãtii pe temeliile ei firesti. Dar… ce-a mai rãmas din dreptate!?
Ce sã înteleagã omul simplu, nescolit si nemocirlit (termenul îmi apartine) din toatã salata care se vînturã sub privirile lui?
Numitul X, a fost condamnat la… ani de închisoare... Bravo, halal dreptate, zice omul. Dar mai departe scrie... cu executare. De ce oare adaosul acesta inutil si pleonastic, atîta vreme cît închisoarea înseamnã pierderea libertãtii, cã pedepsitul e pus dupã gratii, sub pazã si cheie, ca sã nu mai facã relele pe care le-a fãcut, ba sã gîndeascã bine înainte de a le mai face o datã?
Numitul X, a fost condamnat la… ani de închisoare… cu suspendare. Cum adicã? ÃŽl pedepsesc, dar nu-l pedepsesc, îl închid, dar nu-l închid, îl condamnã, dar nu-l condamnã, îl pun dupã gratii, dar nu-l pun. Adicã îl pedepsesc numai pe hîrtie, de ochii lumii, pentru a crea iluzia dreptãtii? Cum e posibil ca afirmatia sã stea alãturi de negatie în cuprinsul aceleiasi formulãri? Cine nu stie cã pozitivul alãturi de negativ înseamnã zero, adicã nimic? De ce atîta tevaturã pentru formularea nimicului? Uneori pentru fapte grave si morti fãrã nici o vinã, decît cã au avut ghinionul cã si-au intersectat linia vietii cu a unuia prea stãpîn pe sine ca sã mai tinã cont de altii. Si, la urma urmei, dacã pe unii în condamnãm cu executare si pe altii fãrã, cum îi alegem si-i deslusim? Cu banul ori cu iadesul?
Da, înteleg, orice situatie poate avea exceptii. Dacã condamnatul la închisoare e în vîrstã, e bolnav, are o familie grea care ar muri fãrã sprijinul lui si cîte alte situatii posibile, poate fi exceptat de la efectuarea închisorii sau amînat. Dar este exceptia de la legile închisorii si nu face parte din sentintã.
Oare sã fie atît de sãracã si limitatã în formule de pedeapsã jurisprudenta noastrã, încît solutia închisorii, cu sau fãrã executare, sã fie unica posibilã?
Bietii avocati poartã cu ei ranita chichitelor avocãtesti, pe care le învatã înainte de fondul lucrurilor si chiar cã le merge. Fãrã sã însemne cã s-a ajuns la dreptate, ci mai degrabã cã avocatul uneia dintre pãrti a fost mai abil, mai clontos, mai norocos, dacã nu cumva... mai prieten cu judecãtorul.
Justitie! Ce sã mai înteleagã omul cînd principiul ordinii de înregistrare a lãsat locul hotãrîrii „aleatorii“ datã de calculator si te poti trezi (masina e masinã) cu cauza planificatã dupã nu stiu cîtã vreme, cînd unele acte si-au pierdut valabilitatea (cazier judiciar, cazier fiscal si cîte altele) si trebuie refãcute sau situatiile s-au schimbat, unii s-au îmbolnãvit ori au murit si nu si-au mai vãzut dreptate si cîte alte situatii?
Cum sã priceapã bietul român în corectitudinea omului care trebuie sã-i facã dreptate ori sã i-o respingã, cînd un complet de judecatã are de solutionat, fãrã exagerare, mai bine de 40-50 de dosare într-o singurã sedintã? E omeneste posibil? Oricîte îndemnizatii de stres ar primi? Cum sã înteleagã cã fiecare sedintã începe cu amînarea cauzelor cu numãrul… si cu numãrul… fãrã elementara întrebare de ce? Cum sã se mai mire cã o cauzã simplã, care ar putea fi pronuntatã în cîteva sedinte, sã dureze ani si ani de zile?
Cum sã priceapã omul simplu prescrierea faptelor? Cu ajutorul trasului de timp, cu dibãcie folosit de unii avocati? Adicã, dacã timpul a trecut fapta nu mai e faptã si hotul nu mai e hot? El si-a vãzut nestingherit de treabã, a furat cu vaporul, cu flota, cu TIR-ul ori cu ordinul de platã, dar avocatul dibaci îl aduce în pragul prescriptiei si o clameazã. Pãcãliciul nu mai e pãcãlici si o poate lua de la capãt.
Ar fi asa greu ca termenul de solutionare a unei cauze sã nu poatã depãsi un timp rezonabil de (sã zicem) douã sau trei luni de zile? Cu conditia ca dosarul sã nu fie acceptat decît dacã este complet. Avocatii stiu bine, e meseria lor, ce documente, martori sau probe sînt necesare. Si dacã dosarul mai cere si altele, nimic iesit din comun, se cer. Dar ca sã începi dosarul si abia dupã aceea sã începi sã-l completezi cu documente nu mai e de înteles.
Cum sã înteleagã cetãteanul de rînd cã cel care a fost prins furînd sau a cauzat pagubã în avutul celorlalti, nu e obligat s-o punã la loc, ba sã-si vadã nestingherit de functii si agonisealã? Mai ieri vedeam la TV un potentat care abia mai rãsufla, de gras ce era, acuzat de gãinãrii mãrunte, dar care au însemnat prejudicii uriase pentru stat si fusese blamat cã tipa si-i punea la punct - dragã Doamne - pe politistii slugarnici, ori pe altii cu clondirele de tuicã si colacii de cîrnati si caltabosi primiti ca mitã, se foiau senini printre fotoliile de parlamentari.
Auzit-ati auzit pe vreunul mai cu noroc care a dat din coate pentru o functie mai de Doamne ajutã (lasã' cã nici cu alea mai mãrunte nu mi-e rusine) care, din prima clipã, sã nu se astearnã, vîrtos, pe cãpãtuialã? Nu stiu de ce mã bate gîndul cã, lãsînd copiii la o parte (desi nici ei nu mai sînt ca altãdatã), mai multi sînt cei care ar trebui sã fie în închisoare decît în afarã. Si atunci, chibzuiti am fi sã renuntãm la mãruntisuri din astea gen autostrãzi, spitale, surse energetice, scoli si altele asemenea, si sã construim închisori. Pe bune! Fiindcã cei cu executare vor strîmba din nas pentru conditiile oferite (chiar cu 4 vizite si 16 kilograme de alimente pe lunã si cîte altele) si vor fugi cu jalba în protap la CE. O asemenea închisoare începe sã prindã contur într-o capitalã de judet. Si dacã justitia îsi va intra în drepturi (dã Doamne!), nu vor fi locuri suficiente.
Se pare cã legile noastre sînt bune, drepte, sublime. Dar au si ele hibele lor. Nu pot fi puse în practicã decît dupã aparitia Instructiunilor de aplicare a legii. Si instructiunile, batã-le norocul, fac din lege o cîrpã. Legea nu mai spune cã pentru nu stiu ce abatere fãptasul trebuie sã primeascã cutare pedeapsã, ci cã poate primi acea pedeapsã. Si cînd ai ajuns pe mîna lui poate, sigur cã ce se poate pentru unii nu se poate pentru altii.
Dar… mai important este sã trecem la treabã si justitia sã-si spunã cuvîntul!
|
Autentificare
