Nichita
ACCENT
ÃŽi stiam poezia pe de rost, desi era atît de greu de tinut minte, îl vedeam de departe, pe la TV; era o voce absolut unicã, neasteptatã, în peisajul literar de atunci. ÃŽl comparam - si nu numai eu - cu Eminescu, îl socoteam genial. Si cred cã chiar era. Dar nu vorbisem niciodatã cu el. Pînã cînd, a dat Domnul si l-am cunoscut. Venise la Piatra Neamt, convins de un prieten, poet bucurestean, la ceea ce cîtiva gazetari, actori si alti intelectuali înfiintaserã si numeau Antologia (vorbitã) a scriitorilor români contemporani. O inventie localã desteaptã, zic eu, care dezgheta putin si prin continut si prin formã, iarna ceausistã a acelor ani. Nichita Stãnescu urma sã fie - si a fost - presedintele de onoare al acestei adevãrate sãrbãtori literare. Cãci sãrbãtoare a fost. N-am vãzut, pînã atunci, si nici de atunci încolo, o salã a Teatrului Tineretului plinã pînã la refuz, pînã la „cucurigu“, pînã în pod. Nichita, care dialoga cu publicul, era, pur si simplu, electrizant. Fermecãtor, profund, neobisnuit. Eu eram gazetar la Ceahlãul - unde altundeva?! - care trebuia sã scrie cronica evenimentului. Si am scris, cum m-am priceput. I-am adãugat si o declaratie a poetului, scrisã pe... un servetel de masã (eram, se întelege, la un sprit, pe la Colibele Haiducilor). ÃŽn declaratie, cu mîna lui, Nichita scrisese: „Antologia scriitorilor români contemporani e o mare sãrbãtoare, un eveniment de valoare nationalã“. Am trimis totul în redactie, si ne-am vãzut, mai departe, de Colibe. A doua zi, urma sã plecãm într-o comunã de munte, la Grinties, pentru o altã întîlnire cu poetul. ÃŽn acest scop, ne-am reîntîlnit dimineata, în holul Hotelului Ceahlãu. Nichita a cerut la chioscul de ziare de pe hol proaspãta aparitie a Ceahlãului, sã vadã ce am scris, ce a iesit. Iesise foarte prost. Cei de sus, cenzura si un sef obtuz, tãiaserã aprecierea de „valoare nationalã“ a poetului. Pe atunci, valorile nationale erau, adicã, altele. Stiti care. Nichita m-a cãutat cu privirea în grupul de prieteni si mi-a spus: „Tu esti vinovat cã a iesit asa! Dacã stiai cã nu poti sã publici ce spun eu, trebuia sã nu mã întrebi!“. Stiam cã avea dreptate. Dar stiam si cã, de fapt, eram total nevinovat. Altii hotãrîserã. Asa cã, brusc, sufletul s-a umplut de amãrãciune, de spaimã, de rusine. Am plecat spre Grinties în douã masini. Eu si altii în cea din spatele masinii poetului. Eram supãrat profund, mai mult decît trist. Pînã cînd, dupã un timp de mers, masina din fatã opri. Am oprit, normal, si noi. Nichita a coborît, a venit la geamul masinii noastre si m-a rugat sã cobor si eu. M-a luat în brate si mi-a spus cam asa: „Stiu cã esti supãrat, te-am simtit, tot drumul, în spatele meu, în ceafã. Te rog sã nu mai fii supãrat si sã mã ierti cã am rãbufnit. Acum stiu cã nu e vina ta“. Vã dati seama ce schimbare s-a petrecut atunci în sufletul meu, ce bucurie mi-a umplut inima! Pe Nichita Stãnescu l-am iubit si îl voi iubi întotdeauna. Era cu totul altfel decît toti ceilalti, decît noi. Si asa rãmîne.
Vã vine sã credeti cã au trecut 29 de ani de cînd a urcat în cer?!
|
Autentificare
