Aristocratia spiritului
Este 1 martie! Si dacã, cu sigurantã, vã aduceti aminte de gingasele fãpturi de lîngã dumneavoastrã si de fiintele iubite ce se cuvine, pe bunã dreptate, sã primeascã un ghiocel, precis ati uitat de cineva. „Sînt nãscut la 1 Martie 1837, în satul Humulesti, judetul Neamtului, plasa de sus, din pãrinti români: Stefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulesti si sotia sa Smaranda, nãscutã David Creangã, din satul Pipirig, judetul Neamtului.“ Asa îsi începe Ion Creangã o autobiografie oficialã ce consemneazã, înainte de toate, destinul unei vietuiri cu profunde semnificatii în spiritul cultural al românilor.
Destinul lui Creangã pare a fi cuprins între 1 martie si 31 decembrie, strîngînd la sînu-i toate cele patru anotimpuri, Pastele si Crãciunul, înflorirea naturii, clipocitul sipotelor, colbul fierbinte al ulitei, pîrgul înmiresmat al fructelor si troienele cît gardul, pentru ca apoi sã se sfîrseascã în ecouri de colind încã nedestrãmate si zvon sprinten de clopotei. ÃŽntre pridvorul din Humulesti si cel ce se deschide spre Sorogarii din Ticãu, trecînd prin alte cîteva locuri binecuvîntate, viata genialului humulestean s-a desfãsurat molcomã si tihnitã, chiar dacã nevoile si trebile zilnice l-au mai împovãrat cu supãrãri si necazuri. ÃŽntr-o scrisoare cãtre Titu Maiorescu, din septembrie 1887, Creangã descria, cu spiritul si cu umorul inconfundabil, locul pasnicei vietuiri în cãsuta din Tigãu, prefigurînd parcã destinul acesteia: „ÃŽn bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afarã si pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De aveti rãbdare, cã bunãtate întotdeauna ati avut, veti întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vã voi rãspunde respectuos: în mahalaua Ticãu, ce-i mai zic si Valea plîngerei, strada Ticãul de sus, no. 4 (dacã se mai poate numi stradã o hudicioarã dosnicã, plinã de noroiu pînã' la genunchi, cînd sînt ploi mari si îndelungate, zise si putrede, si la secetã geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de cãsutã în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vãlãtuci si povîrnitã spre cãdere pe zi ce merge, de n-ar fi rãzãmatã în vreo 24 de furci de stejar si acelea putrede. Iarna dorm într-o odãitã toatã hrentuitã, iar vara într-un cerdãcel din dos, începînd de pe la maiu si sfîrsind pe la octomvrie, cînd este vremea bunã cum îi acum. Asa m-am deprins. Rãposatul Conta si Lambrior stiau cãsuta mea. Pompiliu, d-l Nica si mai ales bietul Eminescu, de asemenea“. Si dacã ultimul pomenit este familiar si cu dragoste evocat ca „bietul Eminescu“, sã ne aducem aminte cã, asa cum scrie pe o carte dãruitã de poet, Creangã îl considera, cu o remarcabilã si aleasã intuitie, „eminentul scriitor si cel mai mare poet al românilor“. Asta, în afarã de faptul cã datorãm toatã opera marelui povestitor, obstinatiei cu care poetul - mai ales în perioada în care a vietuit alãturi de Creangã la sînul bojdeucii - s-a îndãrãtnicit a-l convinge pe acesta sã scrie, spre a nu se risipi în uitare comoara de limbã si expresie popular cãrturãreascã, unicã si plinã de tîlc a humulesteanului. ÃŽsi vor fi mãrturisit cei doi prieteni destule în jumãtatea de an petrecutã pe cerdacul din Ticãu; unul din comoara nepretuitã a hîtrei întelepciuni poporane, celãlalt din filosoficalele gîndirii evropenesti, de la Shopenhauer încoace.
„Existã mai multe forme de aristocratie, îi spunea poetul, privind gînditor dealurile din fatã: una este cea a neamului si a sîngelui, a doua a banilor - nu e cazul nostru -, si a treia a spiritului. Ce zici de aceasta din urmã?“. Si pentru cã bãdia Creangã se arãtã sceptic, considerînd cã aristocratia nu se prea potriveste cu spiritul, fu adusã întru lãmurire, drept martor si competent judecãtor Tinca, armeanca harnicã, gospodinã si vrednicã ce a stat alãturi de povestitor pînã la moarte. Hîtru pînã la sublim, Creangã îi spuse fãlos: „Tinco, ai în fata ta doi aristocrati!“ Se mai îndoieste astãzi cineva?
|
Autentificare
